Ce tip de ficţiuni sînt dosarele Securităţii? Prin ce transformări de conţinut trece realitatea documentată ca să devină realitate transcrisă şi retranscriere performată? Cum se arhivează existenţa de zi cu zi, în aşa fel încît să-i poată fi multiplicate mecanismele de supravieţuire prin manipulare?
X milimetri din Y kilometri, regizat de Gianina Cărbunariu şi produs de Asociaţia Colectiv A din Cluj, este primul spectacol din România care construieşte o perspectivă teatrală asupra unui subiect vulnerabil, controversat şi puţin nuanţat socio-politic, cu numeroase capcane ideologice. Este vorba despre dosarele Securităţii. Scenariul de spectacol este stenograma întîlnirii între actori sociali care-şi joacă rolurile de solidaritate cu sistemul - Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Croitoru, responsabil cu propaganda în cadrul Comitetului Municipal Bucureşti al Partidului Comunist Român, pe de o parte, şi, pe de altă parte, scriitorul Dorin Tudoran. Un al patrulea personaj, care apare în spectacol sub denumirea de TO – Tehnică Operativă - este chiar ’’mecanismul’’ care înregistrează întîlnirea.
Dorin Tudoran este unul dintre cei mai reprezentativi disidenţi din România, membru al Partidului Comunist Român pînă în 1982 şi membru în consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din 1977 pînă în 1981, cînd îşi dă demisia. Pe data de 1 august 1984, după ce i se refuză dreptul de a emigra împreună cu familia, Tudoran îi adresează un memoriu lui Nicolae Ceauşescu, în care afirmă: "ca scriitor, cetățean și părinte m-am convins definitiv că între credințele mele cele mai profunde despre Om si Drepturile sale inalienabile, Libertate și Democrație, Dialog și Opinie, Cinste și Echitate, Cultură și Educație, Patriotism și Sacrificiu etc. și realitățile românești de azi există o prăpastie de netrecut"[1]. Tudoran pleacă din România pe 24 iulie 1985, după o grevă a foamei de 40 de zile.
Dosarele Securităţii reprezintă cea mai tensionată bibliotecă a vieţii sociale din perioada comunistă şi nu numai, o arhivă umană instrumentată de un sistem care şi-a creat propria literatură, propria dramaturgie cotidiană, cu fişe de ’’personaje’’ detaliate diabolic de riguros.
Gianina Cărbunariu pune în discuţie laboratorul de performare a limbajului de supraveghere, denunţare şi înfierare a abaterilor de la normele sistemului, laborator construit sub forma unei permanente alternări şi alterări a adevărului prin ficţionalizare şi a ficţionalizării prin imixtiunea adevărurilor posibile. Prin punerea în scenă a unui eveniment cheie din dosarul lui Tudoran, Cărbunariu concepe un spaţiu de repetiţie a societăţii care controlează, apelînd la formula dramatică a interogatoriului subversiv, şi care este, la rîndul ei, controlată.
http://www.youtube.com/watch?v=Es-Y4FDSs0E
Convenţia teatrală, care defineşte şi conceptul montării, are în centru perceperea dosarului de securitate ca un macrospectacol politic şi a stenogrameni ca un text dramatic cu multiple contradicţii interioare. Convenţia potenţează astfel spectacularitatea interacţiunilor verbale, gradul pervers al înscenării permanente (palma pe care o primeşte Tudoran este reluată de cîteva ori şi filmată, iar atunci cînd Tudoran iese din cameră, este filmată doar direcţia palmei, nu şi chipul care o primeşte) şi distanţarea personajelor în interiorul rolurilor care le sînt distribuite. Convenţia teatrală devine, prin transfer de identitate, marcă a convenţiei sociale.
Ancheta se transformă într-un show atroce. Politica rolurilor este parte din scenariul abuziv care îşi poate schimba oricînd parametrii de implicare.
Spectacolul începe ca o loterie. Actorii trag la sorţi personajele pe care le vor juca, le schimbă între ei pe parcursul spectacolului, demonstrînd arbitraritatea cadrului convenţional în care funcţionează. Întrebările sînt reluate, acţiunile sînt re-executate, ticurile gestuale sînt re-performate, instituindu-se astfel imaginea unei scene-platou în care fiecare intervenţie este repetată pentru a putea fi în acord cu adevărurile şi ficţiunile dosarului. Actorii - Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Toma Dănilă - reuşesc excelent să spună ce au spus cu cîteva secunde înainte într-un registru total diferit, să repete repetiţia, să păstreze o distanţă de echilibru în interpretarea personajelor, să inducă senzaţia de schizoidie totală, proprie spectacolului social din acea perioadă. Dedublările comportamentale ale celor care făceau sistemul să meargă mai departe sînt expuse în toată macabra lor operativitate.
X milimetri din Y kilometri este spectacolul shizoidei unui sistem (tocmai de aceea convenţia aleasă e perfectă pentru miza montării) care manipula şi falsifica pînă la alienare mărutii şi comportamente, privîndu-le, prin denivelările semantice la care erau supuse, de rigoarea adevărului faptic. Care este, pînă la urmă, raportul dintre realitatea factuală a datelor şi realităţile ficţionale care prelucrează aceste date printr-o repunere a lor în pagină? Unde începe spectaculosul distorsionărilor şi cît de ’’actori’’ sînt anchetatorii din moment ce ştiu că particpă la o înscenare în care orice discurs era instrumentat ca o probă împotriva celui care îl rostea, ca o atitudine în dezacord cu limbajul şi gestica oficiale?
Investirea kilometrajului adevărurilor mărtutisite cu milimetri de dubiu reprezintă cadrul retoric al scenariului de spectacol.
Asistăm la relativizarea oricărui adevăr înregistrat, la construcţia unui show social total în care anchetaţii, anchetatorii şi martorii taciţi participau la o suprafalsificare generală.
Consimţirea mascaradei prin pact cu tăcerea publică produce un discurs duplicitar şi, prin extensie, spectacular prin excelenţă.
Transformarea spaţiului de joc într-un dosar permanent - pe podea sînt scrise fragmente din paginile dosarului supravegheat -, într-un spaţiu al martocraţiei devine emblematică pentru gradul de extrapolare a situaţiei construie în spectacol. Trăim într-un script colectiv, într-un dosar cu file scrise în numele noastre, într-un jurnal pe care aţii ni l-au asamblat. Aceşti alţii, însă, nu sînt vinovaţii absoluţi, iar noi nu sîntem victimele definitve. Calificarea pentru un rol sau altul este temporară şi ea nu poate fi înţeleasă decît dacă problematizăm nunaţele unui tip de comportament social normat şi, implicit, underground-ul sistemului.
Este discutabil în spectacol importul de atitudine etică exterioară, pînă la urmă, cadrului intim al sistemului de referinţă. Adică percepţia pe care încercăm să o impunem uneori, din afară, lumii despre care vorbim. Igienizarea socio-politică a unui sistem nu cred că poate veni decît de la cei care au fost actorii acestui sistem. Tocmai de aceea, fraza ’’recunosc şi îmi cer iertare că am colaborat’’, scrisă pe pereţi la final, este problematică. Cine să recunoască? Cei care au fost turnători? Cei care au legitimat prin tăcere spectacolul turnătoriilor? Toţi?
Din perspectiva acestor întrebări şi a multor altora pe care spectacolul le naşte, este extrem de important să dezbatem relevanţa politică a unei creaţii teatrale cu implicaţii complexe, la care vă recomand să participaţi.
[1] Gabriel Dimisianu, Ceva despre disidență și disidenți, România literară, nr. 42, 2007
Mihaela Michailov
http://www.artactmagazine.ro/dosarele-securitatii-ca-un-performance-colecti.html
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment