photo by andrei runcanu
Tuesday, December 15, 2009
Thursday, December 10, 2009
god
Rubrica | Reportaj underground
O descoperire
Postat de Dana Ionescu in 07 December 2009
E miercuri seara. Mă duc la Green Hours, să văd o piesă care începe la 20.00. Tot fără să fac rezervare. Găsesc bilet şi loc în faţă, ceea ce mă bucură nespus. De obicei, de bilet fac rost greu, iar de stat, stau în nişte colţuri chinuitoare, în poziţii asemenea. Trag speranţă că, fiind mijlocul săptămânii, n-o să fie puhoi şi o să pot respira în voie. Şi am noroc. E „seara eco” şi nu se fumează. Ca atare, văd scena destul de limpede şi de aproape. Totul e sub control.
Mă instalez cu zece minute înainte de ora la care e programat spectacolul, comand o cafea şi sunt bucuroasă că în club sunt câţiva oameni. Surprinzător, nu urlă unul la altul graţie volumului civilizat la care e dată muzica. Cei mai mulţi sunt la vârsta studenţiei. Se simte o anume tihnă, de care eu personal n-am prea avut parte în drumurile prin cluburile bucureştene, în căutarea de teatru underground. De regulă, dau piept cu îmbulzeală şi muzică dată atât de tare, că nu te poţi înţelege om cu persoană decât dacă zbieri. Ceea ce înseamnă efort fizic pentru tine şi gălăgie în plus pentru ceilalţi.
Aşa că îmi văd de treabă. Aştept relaxată. Şi aştept şi aştept, până pe la 20.30. Noroc că a meritat. Dar recunosc că nu înţeleg de ce se întârzie în 99% din cazuri. Mă depăşeşte. Pentru că e vorba de „spaţii neconvenţionale”, cum convenţional sunt numite? În fine, să nu ne împiedicăm de mărunţişuri…
Actorul singur pe teritoriul lui
Începe „G.O.D”, one-man show cu Toma Dănilă, în regia lui Marcel Ţop, un spectacol mai vechi, lăudat de toată lumea, inclusiv de critici, care nu s-au dezminţit şi au făcut „observaţiile” de rigoare, mai mult sau mai puţin inteligibile. Preţ de aproape o oră, am în faţa ochilor un actor adevărat, singur pe scenă, în prezenţa căruia gândurile nu ţi-o iau razna şi nu te plictiseşti nici o clipă, un tânăr care degajă un firesc cuceritor, care nu „joacă” personajul, ci e personajul. E credibil, ceea ce înseamnă că îşi atinge scopul.
E treabă grea să fii singur pe o scenă improvizată într-un club dintr-un subsol, în faţa a câţiva spectatori care te urmăresc cuminţi, cu vizibilă plăcere (fără să vorbească la mobil „discret”, în şoaptă, fără să se foiască spre bar pentru încă o bere), să îi ţii cu ochii la tine aproape o oră şi cu urechile ciulite la un text care atacă teme vechi de când lumea şi pământul, deci riscante pentru actor şi regizor deopotrivă - spiritul timpului, cum se spunea în mileniul recent încheiat, neputinţa de a trăi altfel decât trăieşti, aspiraţia către altceva, care e departe din cauza lumii în care respiri sau mai degrabă te sufoci, reglată de societatea capitalistă, cărora li se adaugă, desigur, spleen-ul de secol XXI, lipsa orizontului şi toate cele ale omului recent, ca să folosesc o sintagmă sau, de fapt, un concept al unui filozof român care, din păcate, se ocupă mai mult de cetate şi de viaţa ei decât de propriile scrieri.
Spunând pre limba noastră cea colocvială şi clişeistică povestea unui tânăr aspirant la gloria Thaliei, personajul se spune pe sine nuanţat, dând glas amărăciunii şi râsului, omenescului şi neomenescului. E coerent cu sine şi nu falsează. Nu ştiu dacă Toma Dănilă se numără printre actorii care au trac. Pe scenă e relaxat şi firesc. E, fără îndoială, pe teritoriul lui. A fost, recunosc, o descoperire. Cea mai importantă de când mă îndeletnicesc cu această rubrică de la gazeta online. Vor mai fi şi altele, nu mă îndoiesc. Mediocritatea - ca să folosesc un eufemism - care domneşte în oferta din această zonă artistică le va ajuta, făcându-le şi mai evidente.
Fără proiecţie video nu se poate
Recunosc că după ce am văzut spectacolul am scotocit pe omniscientul Google după articole despre G.O.D. Am găsit câteva, verdictele exprimate în ele fiind în ton cu opinia mea, dar exprimate, desigur, cu zero entuziasm, cum scriu majoritatea criticilor de teatru din România, simulând în zadar detaşarea obiectivizantă, faţă de a cărei existenţa în fapt au fost şi sunt sceptice minţi mult mai luminate şi mai avizate la astfel de consideraţiuni decât mine.
Iată, aşadar, o opţiune şi un lucru bine făcut de un actor şi un regizor, Marcel Ţop. Singurul lucru care m-a surprins neplăcut - poate fi un nod în papură, dacă vreţi - a fost recursul la proiecţiile video. Din păcate, ele fac parte din reţeta producţiilor underrgound care se feresc de reţetă. Am impresia că, dacă montezi o piesă pe un text contemporan într-un club bucureştean, dar n-ai proiecţii video, nu exişti sau eşti un demodat… N-ai proiecţie, degeaba faci spectacol! Mai rău, te faci de râs! Ori e vorba despre un clişeu în sine facil şi facil exploatat, ori judecata mea e facilă, se prea poate. Dacă suntem în al doilea caz, e clar că ceva îmi scapă. Cert este însă că, aşa cum avangarda a devenit inevitabil tradiţie şi, implicit, reţetă, negându-şi astfel propria identitate şi trădându-şi limitele, în ultimii ani proiecţia video s-a transformat din mijloc inovator în tradiţie, în sensul negativ sau neutru al termenului, cum preferaţi. Abuzată în producţiile underground, s-a epuizat, ajungând să fie propriul duşman. Părerea mea! G.O.D. ar fi fost un spectacol bun şi fără această găselniţă, un fel de tic de care regizorii tineri din România nu pot scăpa. Că e cazul sau nu, ai proiecţie video. E musai.
articol aparut in revista saptamanala de teatru yorick
O descoperire
Postat de Dana Ionescu in 07 December 2009
E miercuri seara. Mă duc la Green Hours, să văd o piesă care începe la 20.00. Tot fără să fac rezervare. Găsesc bilet şi loc în faţă, ceea ce mă bucură nespus. De obicei, de bilet fac rost greu, iar de stat, stau în nişte colţuri chinuitoare, în poziţii asemenea. Trag speranţă că, fiind mijlocul săptămânii, n-o să fie puhoi şi o să pot respira în voie. Şi am noroc. E „seara eco” şi nu se fumează. Ca atare, văd scena destul de limpede şi de aproape. Totul e sub control.
Mă instalez cu zece minute înainte de ora la care e programat spectacolul, comand o cafea şi sunt bucuroasă că în club sunt câţiva oameni. Surprinzător, nu urlă unul la altul graţie volumului civilizat la care e dată muzica. Cei mai mulţi sunt la vârsta studenţiei. Se simte o anume tihnă, de care eu personal n-am prea avut parte în drumurile prin cluburile bucureştene, în căutarea de teatru underground. De regulă, dau piept cu îmbulzeală şi muzică dată atât de tare, că nu te poţi înţelege om cu persoană decât dacă zbieri. Ceea ce înseamnă efort fizic pentru tine şi gălăgie în plus pentru ceilalţi.
Aşa că îmi văd de treabă. Aştept relaxată. Şi aştept şi aştept, până pe la 20.30. Noroc că a meritat. Dar recunosc că nu înţeleg de ce se întârzie în 99% din cazuri. Mă depăşeşte. Pentru că e vorba de „spaţii neconvenţionale”, cum convenţional sunt numite? În fine, să nu ne împiedicăm de mărunţişuri…
Actorul singur pe teritoriul lui
Începe „G.O.D”, one-man show cu Toma Dănilă, în regia lui Marcel Ţop, un spectacol mai vechi, lăudat de toată lumea, inclusiv de critici, care nu s-au dezminţit şi au făcut „observaţiile” de rigoare, mai mult sau mai puţin inteligibile. Preţ de aproape o oră, am în faţa ochilor un actor adevărat, singur pe scenă, în prezenţa căruia gândurile nu ţi-o iau razna şi nu te plictiseşti nici o clipă, un tânăr care degajă un firesc cuceritor, care nu „joacă” personajul, ci e personajul. E credibil, ceea ce înseamnă că îşi atinge scopul.
E treabă grea să fii singur pe o scenă improvizată într-un club dintr-un subsol, în faţa a câţiva spectatori care te urmăresc cuminţi, cu vizibilă plăcere (fără să vorbească la mobil „discret”, în şoaptă, fără să se foiască spre bar pentru încă o bere), să îi ţii cu ochii la tine aproape o oră şi cu urechile ciulite la un text care atacă teme vechi de când lumea şi pământul, deci riscante pentru actor şi regizor deopotrivă - spiritul timpului, cum se spunea în mileniul recent încheiat, neputinţa de a trăi altfel decât trăieşti, aspiraţia către altceva, care e departe din cauza lumii în care respiri sau mai degrabă te sufoci, reglată de societatea capitalistă, cărora li se adaugă, desigur, spleen-ul de secol XXI, lipsa orizontului şi toate cele ale omului recent, ca să folosesc o sintagmă sau, de fapt, un concept al unui filozof român care, din păcate, se ocupă mai mult de cetate şi de viaţa ei decât de propriile scrieri.
Spunând pre limba noastră cea colocvială şi clişeistică povestea unui tânăr aspirant la gloria Thaliei, personajul se spune pe sine nuanţat, dând glas amărăciunii şi râsului, omenescului şi neomenescului. E coerent cu sine şi nu falsează. Nu ştiu dacă Toma Dănilă se numără printre actorii care au trac. Pe scenă e relaxat şi firesc. E, fără îndoială, pe teritoriul lui. A fost, recunosc, o descoperire. Cea mai importantă de când mă îndeletnicesc cu această rubrică de la gazeta online. Vor mai fi şi altele, nu mă îndoiesc. Mediocritatea - ca să folosesc un eufemism - care domneşte în oferta din această zonă artistică le va ajuta, făcându-le şi mai evidente.
Fără proiecţie video nu se poate
Recunosc că după ce am văzut spectacolul am scotocit pe omniscientul Google după articole despre G.O.D. Am găsit câteva, verdictele exprimate în ele fiind în ton cu opinia mea, dar exprimate, desigur, cu zero entuziasm, cum scriu majoritatea criticilor de teatru din România, simulând în zadar detaşarea obiectivizantă, faţă de a cărei existenţa în fapt au fost şi sunt sceptice minţi mult mai luminate şi mai avizate la astfel de consideraţiuni decât mine.
Iată, aşadar, o opţiune şi un lucru bine făcut de un actor şi un regizor, Marcel Ţop. Singurul lucru care m-a surprins neplăcut - poate fi un nod în papură, dacă vreţi - a fost recursul la proiecţiile video. Din păcate, ele fac parte din reţeta producţiilor underrgound care se feresc de reţetă. Am impresia că, dacă montezi o piesă pe un text contemporan într-un club bucureştean, dar n-ai proiecţii video, nu exişti sau eşti un demodat… N-ai proiecţie, degeaba faci spectacol! Mai rău, te faci de râs! Ori e vorba despre un clişeu în sine facil şi facil exploatat, ori judecata mea e facilă, se prea poate. Dacă suntem în al doilea caz, e clar că ceva îmi scapă. Cert este însă că, aşa cum avangarda a devenit inevitabil tradiţie şi, implicit, reţetă, negându-şi astfel propria identitate şi trădându-şi limitele, în ultimii ani proiecţia video s-a transformat din mijloc inovator în tradiţie, în sensul negativ sau neutru al termenului, cum preferaţi. Abuzată în producţiile underground, s-a epuizat, ajungând să fie propriul duşman. Părerea mea! G.O.D. ar fi fost un spectacol bun şi fără această găselniţă, un fel de tic de care regizorii tineri din România nu pot scăpa. Că e cazul sau nu, ai proiecţie video. E musai.
articol aparut in revista saptamanala de teatru yorick
Friday, October 2, 2009
sfarsit
suntem ca niste trandafiri ce nu s au obosit niciodata sa infloreasca atunci cand ar fi trebuit sa infloreasca si e ca si cum soarelui i s ar fi facut scarba de atata asteptare
CHARLES BUKOWSKI
traducerea toma danila
CHARLES BUKOWSKI
traducerea toma danila
Friday, September 11, 2009
INCEPE SCOALA
”Cred ca paralizia indivizilor e cea mai mare tara a capitalismului. Intregul nostru sistem educational sufera din cauza acestei tare. Elevului ii este insuflata o atitudine competitiva exagerata, el e invatat, ca pregatire pentru viitoarea cariera, sa glorifice reusita materiala”;
-”E pur si simplu un miracol faptul ca metodele moderne de instruire nu au sugrumat inca de tot sfanta curiozitate a intrebarilor; pentru ca planta asta plapanda si delicata, pe langa incurajari, are nevoie in principal de libertate; fara ea, se ofileste si moare negresit”;
-”Invatamantul ar trebui astfel conceput incat ceea ce ofera sa fie perceput ca un dar nepretuit si nu ca o datorie apasatoare”;
-”Scopul educatiei ar trebui sa fie pregatirea unor oameni care sa actioneze si sa gandeasca independent si care, in acelasi timp, sa vada in slujirea comunitatii realizarea suprema a vietii lor”;
-”Scoala ar trebui sa-si propuna obiectivul ca tanarul care pleaca de acolo sa aiba o personalitate armonioasa, nu sa fie un specialist”;
-”Dupa mine, cel mai rau lucru intr-o scoala pare sa fie in principal aplicarea metodelor bazate pe frica, forta si autoritate artificiala. Un astfel de tratament distruge sentimentele autentice, sinceritatea si increderea elevului”;
-”In materie de fizica, primele lectii ar trebui sa nu contina decat ceea ce e experimental si interesat de vazut”;
-”Majoritatea profesorilor isi pierd vremea punand intrebari care urmarsc sa dezvaluie ce nu stie elevul, in vreme ce adevarata arta a examinarii consta in a afla ce stie de fapt elevul sau ce poate sa stie”;
-”Nu e foarte important ca cineva sa invete date. Pentru asta n-are nevoie de facultate. Le poate afla din carti. Importanta unei educatii intr-o facultate de arte liberale nu consta in invatarea multor date, ci in antrenarea mintii pentru a cunoaste ce nu se poate afla dintr-un manual”;
-”Prin liberatate academica inteleg dreptul de a cauta adevarul, de a publica ceea ce consideri ca este adevarat. Dreptul acesta atrage dupa sine si o datorie: nu trebuie sa ascunzi nimic din ce ai recunoscut ca e adevarat. Este evident ca orice ingradire a liberatatii academice urmareste sa limiteze raspandirea cunoasterii in randul oamenilor, impiedicand astfel judecata si actiunea radicala”;
-”Nu privi niciodata invatatura ca pe o datorie, ci cape un prilej de invidiat de a cunoaste frumusetea eliberatoare a intelectului, pentru propria ta incantare si spre folosul comunitatii careia ii va apartine munca ta de mai tarziu”;
-”Arta suprema a profesorului este de a trezi bucuria exprimarii creatoare si bucuria cunoasterii”.
(”Albert Einstein - Cuvinte memorabile”, culese si adnotate de Alice Calaprice, Ed Humanitas, 2005)
-”E pur si simplu un miracol faptul ca metodele moderne de instruire nu au sugrumat inca de tot sfanta curiozitate a intrebarilor; pentru ca planta asta plapanda si delicata, pe langa incurajari, are nevoie in principal de libertate; fara ea, se ofileste si moare negresit”;
-”Invatamantul ar trebui astfel conceput incat ceea ce ofera sa fie perceput ca un dar nepretuit si nu ca o datorie apasatoare”;
-”Scopul educatiei ar trebui sa fie pregatirea unor oameni care sa actioneze si sa gandeasca independent si care, in acelasi timp, sa vada in slujirea comunitatii realizarea suprema a vietii lor”;
-”Scoala ar trebui sa-si propuna obiectivul ca tanarul care pleaca de acolo sa aiba o personalitate armonioasa, nu sa fie un specialist”;
-”Dupa mine, cel mai rau lucru intr-o scoala pare sa fie in principal aplicarea metodelor bazate pe frica, forta si autoritate artificiala. Un astfel de tratament distruge sentimentele autentice, sinceritatea si increderea elevului”;
-”In materie de fizica, primele lectii ar trebui sa nu contina decat ceea ce e experimental si interesat de vazut”;
-”Majoritatea profesorilor isi pierd vremea punand intrebari care urmarsc sa dezvaluie ce nu stie elevul, in vreme ce adevarata arta a examinarii consta in a afla ce stie de fapt elevul sau ce poate sa stie”;
-”Nu e foarte important ca cineva sa invete date. Pentru asta n-are nevoie de facultate. Le poate afla din carti. Importanta unei educatii intr-o facultate de arte liberale nu consta in invatarea multor date, ci in antrenarea mintii pentru a cunoaste ce nu se poate afla dintr-un manual”;
-”Prin liberatate academica inteleg dreptul de a cauta adevarul, de a publica ceea ce consideri ca este adevarat. Dreptul acesta atrage dupa sine si o datorie: nu trebuie sa ascunzi nimic din ce ai recunoscut ca e adevarat. Este evident ca orice ingradire a liberatatii academice urmareste sa limiteze raspandirea cunoasterii in randul oamenilor, impiedicand astfel judecata si actiunea radicala”;
-”Nu privi niciodata invatatura ca pe o datorie, ci cape un prilej de invidiat de a cunoaste frumusetea eliberatoare a intelectului, pentru propria ta incantare si spre folosul comunitatii careia ii va apartine munca ta de mai tarziu”;
-”Arta suprema a profesorului este de a trezi bucuria exprimarii creatoare si bucuria cunoasterii”.
(”Albert Einstein - Cuvinte memorabile”, culese si adnotate de Alice Calaprice, Ed Humanitas, 2005)
Wednesday, September 9, 2009
Tuesday, September 8, 2009
Tuesday, September 1, 2009
LOCUL 8 :)
TOP 10 gay cool din seriale
18 Aug '09 B-24-FUN
Pe micile ecrane exista acum destul material pentru un top sexy - cool al barbatilor gay. Pe David Fisher, Lafayette Reynolds sau Andrew Van de Kamp ii stiti deja din seriale difuzate si la noi.
In urma cu cativa ani, de-abia daca vedeam personaje gay in seriale. In seriale reluate si ras-reluate, ca soap-ul Dynasty, il aveai pe Steven Carrington, care la un moment dat se „vindeca” intr-un scenariu tras de par si se transforma miraculos din gay in hetero si cam atat... In anii ’90 aveam parte de cateva scene cu iz gay in seriale ca Friends. Atunci apareau si serialele de pionierat Ellen sau Will and Grace, cu personaje principale care nu erau neaparat hetero.
Nici in secolul 21 nu sunt prea multe seriale cu gay la televizor, dar avem din ce in ce mai multe scene gay, care apar in seriale cu mare audienta ca Sex and the City, Grey’s Anatomy, House sau The Tudors. Ar mai fi de amintit seriale mai noi, precum Queer as Folk sau L-World, dar mai au de asteptat pana sa fie difuzate la noi.
1. David Fisher (Michael C. Hall) – Six Feet Under, HBO
Are un chip de baiat linistit si timid, despre care ai spune ca alege numai lucrurile conventionale in viata, dar, in ciuda aparentelor, David Fisher nu e absolut deloc conventional. Nici n-ar putea fi, pentru ca vine dintr-o familie care conduce o afacere de pompe funebre si este in mod total si iremediabil excentrica. Nici actorul care-l intepreteaza pe David, Michael C. Hall, nu face alegeri conventionale, daca e sa ne gandim ca-l interpreteaza pe Dexter in serialul omonim. Profund si interiorizat, David Fisher este poate unul dintre cele mai complexe personaje gay de pe micul ecran. El se lupta mai intai cu procese de constiinta legate de “coming out” si apoi cu probleme reale legate de viata intr-un cuplu gay. Partenerul lui, politistul de culoare Keith Charles (Mathew St. Patrick), este si el un personaj cat se poate de interesant.
2. Lafayette Reynolds (Nelsan Ellis) – True Blood, HBO
Aparent Lafayette Reynolds intruchipeaza o gramada de stereotipuri negative. Vinde droguri, adica sange de vampir cu putere de drog, se prostitueaza ocazional pentru asta si e al naibii de rautacios cu toti cei din jur. Cu toate astea, atragatorul gay de culoare are, pe langa muschi si un accent interesant, ceva deosebit, care-l face absolut cool. Gateste foarte bine in stil New Orleans, e inteligent, amuzant, are atitudine si stie sa aiba grija de el, intr-o lume in care e bine sa te feresti (cel putin) de unii vampiri.
3. Brian Kinney (Gale Harold) – Queer as Folk, American Showtime
Brian Kinney din Queer as Folk este votat de foarte multa lume drept cel mai „hot” personaj gay de pe micul ecran.
Bazat pe un serial britanic anterior, serialul americano-canadian Queer as Folk urmareste vietile mai multor barbati gay.
Brian lucreaza cu succes in adverstising, este foarte chipes, arogant si sexy, are o gramada de aventuri si nici un regret. Aflam mai tarziu totusi ca are inima buna, dar ca nu vrea ca nimeni sa afle asta. De multe ori criticat pentru ca infatiseaza stereotipuri negative legate de gay, chipesul Brian este cu toate astea un favorit al topurilor.
4. Chris Keller (Christopher Meloni), Oz, HBO
Oz e locul unde-i gasesti pe cei mai duri tipi si acolo este inchis si Chris Keller, care este cu siguranta unul dintre cele mai dure personaje care-au avut vreodata o relatie gay pe micul ecran. Este nebun, violent si pana la urma o sfarseste rau, dar este in acelasi timp sensibil si fermecator. A fost casatorit de o gramada de ori si stie sa dea gata si femeile cu farmecul lui, dar e indragostit de fapt de un barbat, de avocatul Tobias Beecher. Relatia din inchisoare dintre Beecher si Keller este fara discutie una din cele mai ciudate de pe micul ecran, iar cei doi sunt gata sa se omoare de mai mai multe ori. Nimeni nu poate nega insa ca in final cei doi traiesc o poveste de dragoste adevarata.
5 . Jack McFarland (Sean Hayes) - Will and Grace, NBC
E egoist si arogant, superficial si rautacios si, pe deasupra, e obsedat de divele culturii pop. Suna cat se poate de rau. Multi au criticat pesonajele gay din Will and Grace, spunand ca Will e plicticos si amorf, iar Jack, strident si stereotipic. Cu toate astea Jack este inca votat de o gramada de lume ca unul dintre cele mai indragite personaje gay. Motivul? Este la urma urmei extrem de amuzant, tocmai pentru ca este blagoslovit cu atatea calitati negative, pe care le joaca ingrosat, obraznic. Chiar ca nu mai ai de ce sa te mai superi pe el.
6. Kevin Walker (Matthew Rhys), Brothers and Sisters, ABC
Kevin este avocat si gay declarat atat in familie cat si la slujba. Este un personaj credibil, cu probleme si responsabilitati reale, foarte atasat de familie si de munca sa. Un tip obisnuit cu probleme destul de grele, dupa moartea tatalui sau. Axat pe viata unei familii din L.A., Brothers and Sisters, serialul in care apare Kevin, a iesit acum cativa ani si promite lucruri bune. Are o distributie de zile mari, unde joaca nu numai Matthew Rhys, apreciat pentru roluri pe marele ecran, ca de exemplu The Edge of Love, dar si actori cunoscuti ca Sally Field, Calista Flockhart sau Rob Lowe.
7. Andrew Van de Kamp (Shawn Pyfrom), Desperate Housewives, ABC
Sincer, e destul de ciudat personajul Andrew Van de Kamp din Desperate Housewives. La inceput pare un geniu al raului si nu face decat prostii, incat ajungi sa te intrebi daca scenaristul l-a facut rau pentru ca e gay sau gay pentru ca e rau – un mesaj cat se poate de dubios... Apoi, dupa ce dispare in mod misterios ceva vreme din serial, se intoarce cu o noua atitudine fata de viata si cu sentimente schimbate fata de mama sa, glaciala Brie Van de Kamp. Brie pare sa se impace cat de cat cu faptul ca fiul ei este gay, iar el pare sa fi pornit pe drumul cel bun. Oricum, cu toate ca acest personaj teen gay nu este foarte consecvent conturat, are un look interesant si poate, cine stie, va mai fi implicat intr-o serie ciudata de aventuri.
8. Remus (Toma Danila), Secretul Mariei, Antena 1
Remus este primul personaj gay travestit intr-o telenovela romaneasca. Este bine intepretat de Toma Danila, care incearca sa creeze un personaj cu inima buna, aparent superficial, dar cu toate astea profund, singurul prieten al personajului principal. Este laudabil faptul ca s-a incercat introducerea unui personaj gay intr-un serial romanesc. Ceea ce nu e chiar asa de cool aici este ca, la fel ca in serialui Dynasty, Remus isi „revine” in mod miraculos pe parcurs. Nu mai pare un scenariu foarte credibil.
9. Mark Smeaton (David Alpay), The Tudors, HBO
The Tudors este un serial care a avut cateva scene gay destul de fierbinti. In serial apare personajul Mark Smeaton, bazat pe un personaj real de la curtea lui Henric al VIII-lea. Muzician de curte si maestru de dans, Smeaton este, conform istoriei, unul dintre favoritii lui Anne Boleyn, care a fost fortat sa depuna marturia care a condamnat-o la moarte si a fost executat el insusi pentru tradare si adulter. Smeaton este considerat homosexual in serial si intretine o relatie cu George Boleyn, fratele lui Anne. In ciuda destinului tragic, look-ul lui Smeaton in costum elisabetan si talentele sale pentru muzica si dans il fac un personaj de top.
10. Vito Spatafore (Joseph R. Gannascoli), The Sopranos, HBO
Iata un mafiot gay, un adevarat baiat rau cu infatisare neplacuta si foarte fioroasa. Vito Spatafore e un mafiot in subordinea lui Tony Soprano, care incearca sa ascunda faptul ca este homosexual. Are familie si copii si un loc asigurat intr-o familie mafiota, dar are un secret care ii va fi pana la urma fatal in lumea dura in care trebuie sa traiasca.
VICTOR POPESCU
18 Aug '09 B-24-FUN
Pe micile ecrane exista acum destul material pentru un top sexy - cool al barbatilor gay. Pe David Fisher, Lafayette Reynolds sau Andrew Van de Kamp ii stiti deja din seriale difuzate si la noi.
In urma cu cativa ani, de-abia daca vedeam personaje gay in seriale. In seriale reluate si ras-reluate, ca soap-ul Dynasty, il aveai pe Steven Carrington, care la un moment dat se „vindeca” intr-un scenariu tras de par si se transforma miraculos din gay in hetero si cam atat... In anii ’90 aveam parte de cateva scene cu iz gay in seriale ca Friends. Atunci apareau si serialele de pionierat Ellen sau Will and Grace, cu personaje principale care nu erau neaparat hetero.
Nici in secolul 21 nu sunt prea multe seriale cu gay la televizor, dar avem din ce in ce mai multe scene gay, care apar in seriale cu mare audienta ca Sex and the City, Grey’s Anatomy, House sau The Tudors. Ar mai fi de amintit seriale mai noi, precum Queer as Folk sau L-World, dar mai au de asteptat pana sa fie difuzate la noi.
1. David Fisher (Michael C. Hall) – Six Feet Under, HBO
Are un chip de baiat linistit si timid, despre care ai spune ca alege numai lucrurile conventionale in viata, dar, in ciuda aparentelor, David Fisher nu e absolut deloc conventional. Nici n-ar putea fi, pentru ca vine dintr-o familie care conduce o afacere de pompe funebre si este in mod total si iremediabil excentrica. Nici actorul care-l intepreteaza pe David, Michael C. Hall, nu face alegeri conventionale, daca e sa ne gandim ca-l interpreteaza pe Dexter in serialul omonim. Profund si interiorizat, David Fisher este poate unul dintre cele mai complexe personaje gay de pe micul ecran. El se lupta mai intai cu procese de constiinta legate de “coming out” si apoi cu probleme reale legate de viata intr-un cuplu gay. Partenerul lui, politistul de culoare Keith Charles (Mathew St. Patrick), este si el un personaj cat se poate de interesant.
2. Lafayette Reynolds (Nelsan Ellis) – True Blood, HBO
Aparent Lafayette Reynolds intruchipeaza o gramada de stereotipuri negative. Vinde droguri, adica sange de vampir cu putere de drog, se prostitueaza ocazional pentru asta si e al naibii de rautacios cu toti cei din jur. Cu toate astea, atragatorul gay de culoare are, pe langa muschi si un accent interesant, ceva deosebit, care-l face absolut cool. Gateste foarte bine in stil New Orleans, e inteligent, amuzant, are atitudine si stie sa aiba grija de el, intr-o lume in care e bine sa te feresti (cel putin) de unii vampiri.
3. Brian Kinney (Gale Harold) – Queer as Folk, American Showtime
Brian Kinney din Queer as Folk este votat de foarte multa lume drept cel mai „hot” personaj gay de pe micul ecran.
Bazat pe un serial britanic anterior, serialul americano-canadian Queer as Folk urmareste vietile mai multor barbati gay.
Brian lucreaza cu succes in adverstising, este foarte chipes, arogant si sexy, are o gramada de aventuri si nici un regret. Aflam mai tarziu totusi ca are inima buna, dar ca nu vrea ca nimeni sa afle asta. De multe ori criticat pentru ca infatiseaza stereotipuri negative legate de gay, chipesul Brian este cu toate astea un favorit al topurilor.
4. Chris Keller (Christopher Meloni), Oz, HBO
Oz e locul unde-i gasesti pe cei mai duri tipi si acolo este inchis si Chris Keller, care este cu siguranta unul dintre cele mai dure personaje care-au avut vreodata o relatie gay pe micul ecran. Este nebun, violent si pana la urma o sfarseste rau, dar este in acelasi timp sensibil si fermecator. A fost casatorit de o gramada de ori si stie sa dea gata si femeile cu farmecul lui, dar e indragostit de fapt de un barbat, de avocatul Tobias Beecher. Relatia din inchisoare dintre Beecher si Keller este fara discutie una din cele mai ciudate de pe micul ecran, iar cei doi sunt gata sa se omoare de mai mai multe ori. Nimeni nu poate nega insa ca in final cei doi traiesc o poveste de dragoste adevarata.
5 . Jack McFarland (Sean Hayes) - Will and Grace, NBC
E egoist si arogant, superficial si rautacios si, pe deasupra, e obsedat de divele culturii pop. Suna cat se poate de rau. Multi au criticat pesonajele gay din Will and Grace, spunand ca Will e plicticos si amorf, iar Jack, strident si stereotipic. Cu toate astea Jack este inca votat de o gramada de lume ca unul dintre cele mai indragite personaje gay. Motivul? Este la urma urmei extrem de amuzant, tocmai pentru ca este blagoslovit cu atatea calitati negative, pe care le joaca ingrosat, obraznic. Chiar ca nu mai ai de ce sa te mai superi pe el.
6. Kevin Walker (Matthew Rhys), Brothers and Sisters, ABC
Kevin este avocat si gay declarat atat in familie cat si la slujba. Este un personaj credibil, cu probleme si responsabilitati reale, foarte atasat de familie si de munca sa. Un tip obisnuit cu probleme destul de grele, dupa moartea tatalui sau. Axat pe viata unei familii din L.A., Brothers and Sisters, serialul in care apare Kevin, a iesit acum cativa ani si promite lucruri bune. Are o distributie de zile mari, unde joaca nu numai Matthew Rhys, apreciat pentru roluri pe marele ecran, ca de exemplu The Edge of Love, dar si actori cunoscuti ca Sally Field, Calista Flockhart sau Rob Lowe.
7. Andrew Van de Kamp (Shawn Pyfrom), Desperate Housewives, ABC
Sincer, e destul de ciudat personajul Andrew Van de Kamp din Desperate Housewives. La inceput pare un geniu al raului si nu face decat prostii, incat ajungi sa te intrebi daca scenaristul l-a facut rau pentru ca e gay sau gay pentru ca e rau – un mesaj cat se poate de dubios... Apoi, dupa ce dispare in mod misterios ceva vreme din serial, se intoarce cu o noua atitudine fata de viata si cu sentimente schimbate fata de mama sa, glaciala Brie Van de Kamp. Brie pare sa se impace cat de cat cu faptul ca fiul ei este gay, iar el pare sa fi pornit pe drumul cel bun. Oricum, cu toate ca acest personaj teen gay nu este foarte consecvent conturat, are un look interesant si poate, cine stie, va mai fi implicat intr-o serie ciudata de aventuri.
8. Remus (Toma Danila), Secretul Mariei, Antena 1
Remus este primul personaj gay travestit intr-o telenovela romaneasca. Este bine intepretat de Toma Danila, care incearca sa creeze un personaj cu inima buna, aparent superficial, dar cu toate astea profund, singurul prieten al personajului principal. Este laudabil faptul ca s-a incercat introducerea unui personaj gay intr-un serial romanesc. Ceea ce nu e chiar asa de cool aici este ca, la fel ca in serialui Dynasty, Remus isi „revine” in mod miraculos pe parcurs. Nu mai pare un scenariu foarte credibil.
9. Mark Smeaton (David Alpay), The Tudors, HBO
The Tudors este un serial care a avut cateva scene gay destul de fierbinti. In serial apare personajul Mark Smeaton, bazat pe un personaj real de la curtea lui Henric al VIII-lea. Muzician de curte si maestru de dans, Smeaton este, conform istoriei, unul dintre favoritii lui Anne Boleyn, care a fost fortat sa depuna marturia care a condamnat-o la moarte si a fost executat el insusi pentru tradare si adulter. Smeaton este considerat homosexual in serial si intretine o relatie cu George Boleyn, fratele lui Anne. In ciuda destinului tragic, look-ul lui Smeaton in costum elisabetan si talentele sale pentru muzica si dans il fac un personaj de top.
10. Vito Spatafore (Joseph R. Gannascoli), The Sopranos, HBO
Iata un mafiot gay, un adevarat baiat rau cu infatisare neplacuta si foarte fioroasa. Vito Spatafore e un mafiot in subordinea lui Tony Soprano, care incearca sa ascunda faptul ca este homosexual. Are familie si copii si un loc asigurat intr-o familie mafiota, dar are un secret care ii va fi pana la urma fatal in lumea dura in care trebuie sa traiasca.
VICTOR POPESCU
Saturday, August 29, 2009
Wednesday, August 26, 2009
madonna
madonna e o baba care inca respira in timp ce majoritatea femeilor de varsta ei isi cara menopauza prin tramvaie si nu stiu de ce sunt nervoase. merita tot respectul nostru.two lovers e un film ok cu un actor prost distribuit.
Thursday, August 6, 2009
Sex, Drugs, Rock&Roll 2
Spurcaţi cu talent - Sex, Drugs, Rock&Roll 2 (Natural Born Fuckers)
Cristina Rusiecki
Adevărul literar şi artistic, mai 2005
Sub buzele rujate cu roşu aprins, se vede un boa de pene albe în jurul gâtului. Pe corp i se mulează bluza de voal negru. Pletele îi sunt negre, drepte, vocea - foarte groasă. E într-un interviu televizat. După zece ani de eşecuri a dat în sfârşit lovitura cu un CD. Cu autoritate indiscutabilă, emite o sumă imensă de platitudini. Rosteşte grav, rar, vocea îi e făcut groasă. Făcut înţeleaptă. Întocmai ca modelele de la concursurile de frumuseţe perpelindu-se pentru pacea pe planetă, şi starul nostru rock, Marlyn Manson, e acum activ în campania anti-drog. Contrastul între discursul ca la carte şi o propoziţie în care se strecoară adevărul, "toate momentele frumoase din viaţa mea le-am avut în transă", e suculent în context. În prestaţia actorului Toma Dănilă se ghiceşte o ironie imensă. Imensă ca talentul şi virtuţile actoriceşti pe care le aruncă în joc. Colegul chitarist (Marcel Ţop, o prezenţă care, cu apariţia sălbatică şi trăsăturile exotice, umple scena şi captează privirile) îl gratulează cu priviri admirative şi răspunsuri monosilabice. Starul rock, cu mintea îngălată, ahtiat de imagine, supraremunerat, cu o incultură cât... "jungla amazoniană", îşi etalează, cu aere de guru, goliciunea minţii.
Cu monologul interpretat excelent de Toma Dănilă debutează spectacolul Sex, Drugs, Rock&Roll II de la Teatrul Arca, în fapt, reluarea producţiei Natural Born Fuckers de la Teatrul ACT, pe deja celebrul text al lui Eric Bogosian. Regia e semnată de Marcel Ţop, care scoate unele secvenţe din montarea precedentă pentru a adăuga altele interpretate de actori diferiţi. Cu panoplia sa de portrete din suita celor unsprezece monoloage, spectacolul înseriază toate tipurile de excese din universul masculin. Lumea (americană, dar se vede că şi inconştientul colectiv al nostru, românesc începe să fie tot mai american) se compune, treptat, pe bucăţi, din portrete individuale de marginali. Marcel Ţop eşalonează un univers în care interlopii îi ies mult mai bine decât stilaţii (ori poate realitatea noastră e mult mai generoasă, pentru actorul român, cu exemplele de jigăriţi). Artistul care refuză orice convenţie socială, dar şi să picteze (rol în care Alexandru Nedelcu face un experiment riscant cu nervii spectatorului), un guru de cartier, revoltat împotriva erei calculatoarelor (cu Cătălin Babliuc monocrom, dar convingător), se intercalează cu conformişti, bogaţi şi snobi (interpretaţi de Alin Mihalache sau Tudor Aaron Istodor, puţin şovăielnic, dar în multe momente expresiv).
Până la urmă Sex, Drugs, Rock&Roll II pune pe tavă ethosul ultimului sfert de secol într-o lume a dezaxării şi a asocialului virulent. Un dereglaj etic de proporţii greu de cuprins face numitorul comun al tuturor monoloagelor. S-a zis cu alienarea dulceagă sau cu era inadaptării cu oftaturi, la mare preţ în secolul trecut. Nota generală a galeriei de escroci din textul lui Bogosian stă în dezordinea mentală şi în agresiune. Revolta e strigată şi caută căi eficiente. Cel mai bine i se vede vehemenţa la personajele interpretate de Radu Iacoban, Gabriel Călinescu şi Constantin Diţă. Eroii lor sunt campioni ai strigătului (a nu se confunda cu răcnitul pe scenă al actorilor slabi), dar şi ai praxis-ului. Nevoia de răzbunare îmbracă forme diverse şi perfide, ca în cazul moleculei evocate de personajul lui Radu Iacoban, cel ce nu se spală niciodată. Este molecula cea mai puternică (Zorro), de gonoree, cu care parazitul social aruncă generos în toate direcţiile. Cel puţin în scenariile sale compensatoare. Protestul său este comic, iar nota amăruie - implicită. Actor cu forţă, cum puţini au, cu voce bună şi dicţie perfectă, Radu Iacoban îşi dozează bine discursul, compunându-şi un personaj plin de înfocare şi energie. Furia permanent strecurată în cuvinte dă pregnanţă textului său despre discrepanţa între lumea prăpădiţilor plini de toate infecţiile şi universul celor bogaţi, puternici şi snobi.
Cel mai savuros moment al furiei otrepelor este construit de Gabriel Călinescu ca rapper puşcăriaş. Actorul e ca o torpilă, face o demonstraţie de energie primară. Problema personajului este cine deţine puterea cea mai mare. Evident, Dumnezeu. Dar Dumnezeul unei lumi răsturnate, un Dumnezeu pe dos, "ăl mai mare ciumec". E un Dumnezeu malign, al puşcăriaşilor care îl invidiază datorită formelor complexe şi puterii nestăpânite de a face rău. Dereglajul etic al lumii se întinde până la cer. Puşcăriaşul său respectă divinitatea... pentru câte mizerii poate să facă. Evocând un Dumnezeu care, în funcţie de gradul de indispoziţie cu care se trezeşte (matematic se trezeşte prost dispus), mai dă drumul la un cutremur, mai lansează o tornadă, actorul e incendiar. Gabriel Călinescu, într-un personaj ca "băieţii de după blocuri", se dovedeşte extraordinar în a provoca publicului şoc după şoc, fără ca intensitatea să se aplatizeze vreun moment.
Într-adevăr, scursurile societăţii prilejuiesc cele mai reuşite creaţii ale spectacolului. Doru Bem este atât de natural şi atât de şmecheros-convingător în adolescentul care cerşeşte ca să se drogheze, încât publicul intră imediat în joc, se milostiveşte de el şi face chetă. Constantin Diţă, în golanul îngrijorat de poluare, emite imagini apocaliptice în care dejecţiile înghit totul. Textul său e spus cu umor, actorul gradează iscusit şi pune accente pregnante pe reperele folosite cu semn schimbat. Tot ce îndeobşte conotează prospeţimea, curăţenia, sănătatea - râuri, oceane, peştişori – devine, în imaginile sale, focar imund de infecţie.
Un singur moment de serenitate există în tot spectacolul. Dar o serenitate a la Bogosian. De data aceasta personajul (Răzvan Oprea) este exact modelul. Şi e mândru să fi fost construit după perfecţiunea modelului. Personajul deţine echilibru perfect şi perfectă stăpânire de sine. E singurul caz din istoria umanităţii în care între model şi copie nu s-a interpus nici o impuritate. Doar că perfecţiunea sa e zonală. Şi anume falică. Femeile se dau în vânt după el. Răzvan Oprea construieşte caricatural discursul autoaprecierii. Actorul evită capcana tuşelor groase. Momentul său e o delectare continuă, cu poante bine plasate şi bine interpretate. Singurul care mizează pe caricatură în acest spectacol, Răzvan Oprea e solar şi de un comic benign simpatic.
Aşa că dacă şi numai dacă nu aveţi urechi pudibonde, dacă sunteţi tineri şi/sau vă plac formele teatrului alternativ, mergeţi neapărat la Teatrul Arca la Sex, Drugs, Rock&Roll II. Veţi vedea o generaţie formidabilă de actori tineri într-un spectacol pe măsura talentului lor. Să fi jucat în engleză, până acum, mulţi dintre ei ar fi făcut filme la Hollywood. Aşa - rămân aici să vă delecteze pe dumneavoastră. Ar fi mare păcat să-i rataţi.
Cristina Rusiecki
Adevărul literar şi artistic, mai 2005
Sub buzele rujate cu roşu aprins, se vede un boa de pene albe în jurul gâtului. Pe corp i se mulează bluza de voal negru. Pletele îi sunt negre, drepte, vocea - foarte groasă. E într-un interviu televizat. După zece ani de eşecuri a dat în sfârşit lovitura cu un CD. Cu autoritate indiscutabilă, emite o sumă imensă de platitudini. Rosteşte grav, rar, vocea îi e făcut groasă. Făcut înţeleaptă. Întocmai ca modelele de la concursurile de frumuseţe perpelindu-se pentru pacea pe planetă, şi starul nostru rock, Marlyn Manson, e acum activ în campania anti-drog. Contrastul între discursul ca la carte şi o propoziţie în care se strecoară adevărul, "toate momentele frumoase din viaţa mea le-am avut în transă", e suculent în context. În prestaţia actorului Toma Dănilă se ghiceşte o ironie imensă. Imensă ca talentul şi virtuţile actoriceşti pe care le aruncă în joc. Colegul chitarist (Marcel Ţop, o prezenţă care, cu apariţia sălbatică şi trăsăturile exotice, umple scena şi captează privirile) îl gratulează cu priviri admirative şi răspunsuri monosilabice. Starul rock, cu mintea îngălată, ahtiat de imagine, supraremunerat, cu o incultură cât... "jungla amazoniană", îşi etalează, cu aere de guru, goliciunea minţii.
Cu monologul interpretat excelent de Toma Dănilă debutează spectacolul Sex, Drugs, Rock&Roll II de la Teatrul Arca, în fapt, reluarea producţiei Natural Born Fuckers de la Teatrul ACT, pe deja celebrul text al lui Eric Bogosian. Regia e semnată de Marcel Ţop, care scoate unele secvenţe din montarea precedentă pentru a adăuga altele interpretate de actori diferiţi. Cu panoplia sa de portrete din suita celor unsprezece monoloage, spectacolul înseriază toate tipurile de excese din universul masculin. Lumea (americană, dar se vede că şi inconştientul colectiv al nostru, românesc începe să fie tot mai american) se compune, treptat, pe bucăţi, din portrete individuale de marginali. Marcel Ţop eşalonează un univers în care interlopii îi ies mult mai bine decât stilaţii (ori poate realitatea noastră e mult mai generoasă, pentru actorul român, cu exemplele de jigăriţi). Artistul care refuză orice convenţie socială, dar şi să picteze (rol în care Alexandru Nedelcu face un experiment riscant cu nervii spectatorului), un guru de cartier, revoltat împotriva erei calculatoarelor (cu Cătălin Babliuc monocrom, dar convingător), se intercalează cu conformişti, bogaţi şi snobi (interpretaţi de Alin Mihalache sau Tudor Aaron Istodor, puţin şovăielnic, dar în multe momente expresiv).
Până la urmă Sex, Drugs, Rock&Roll II pune pe tavă ethosul ultimului sfert de secol într-o lume a dezaxării şi a asocialului virulent. Un dereglaj etic de proporţii greu de cuprins face numitorul comun al tuturor monoloagelor. S-a zis cu alienarea dulceagă sau cu era inadaptării cu oftaturi, la mare preţ în secolul trecut. Nota generală a galeriei de escroci din textul lui Bogosian stă în dezordinea mentală şi în agresiune. Revolta e strigată şi caută căi eficiente. Cel mai bine i se vede vehemenţa la personajele interpretate de Radu Iacoban, Gabriel Călinescu şi Constantin Diţă. Eroii lor sunt campioni ai strigătului (a nu se confunda cu răcnitul pe scenă al actorilor slabi), dar şi ai praxis-ului. Nevoia de răzbunare îmbracă forme diverse şi perfide, ca în cazul moleculei evocate de personajul lui Radu Iacoban, cel ce nu se spală niciodată. Este molecula cea mai puternică (Zorro), de gonoree, cu care parazitul social aruncă generos în toate direcţiile. Cel puţin în scenariile sale compensatoare. Protestul său este comic, iar nota amăruie - implicită. Actor cu forţă, cum puţini au, cu voce bună şi dicţie perfectă, Radu Iacoban îşi dozează bine discursul, compunându-şi un personaj plin de înfocare şi energie. Furia permanent strecurată în cuvinte dă pregnanţă textului său despre discrepanţa între lumea prăpădiţilor plini de toate infecţiile şi universul celor bogaţi, puternici şi snobi.
Cel mai savuros moment al furiei otrepelor este construit de Gabriel Călinescu ca rapper puşcăriaş. Actorul e ca o torpilă, face o demonstraţie de energie primară. Problema personajului este cine deţine puterea cea mai mare. Evident, Dumnezeu. Dar Dumnezeul unei lumi răsturnate, un Dumnezeu pe dos, "ăl mai mare ciumec". E un Dumnezeu malign, al puşcăriaşilor care îl invidiază datorită formelor complexe şi puterii nestăpânite de a face rău. Dereglajul etic al lumii se întinde până la cer. Puşcăriaşul său respectă divinitatea... pentru câte mizerii poate să facă. Evocând un Dumnezeu care, în funcţie de gradul de indispoziţie cu care se trezeşte (matematic se trezeşte prost dispus), mai dă drumul la un cutremur, mai lansează o tornadă, actorul e incendiar. Gabriel Călinescu, într-un personaj ca "băieţii de după blocuri", se dovedeşte extraordinar în a provoca publicului şoc după şoc, fără ca intensitatea să se aplatizeze vreun moment.
Într-adevăr, scursurile societăţii prilejuiesc cele mai reuşite creaţii ale spectacolului. Doru Bem este atât de natural şi atât de şmecheros-convingător în adolescentul care cerşeşte ca să se drogheze, încât publicul intră imediat în joc, se milostiveşte de el şi face chetă. Constantin Diţă, în golanul îngrijorat de poluare, emite imagini apocaliptice în care dejecţiile înghit totul. Textul său e spus cu umor, actorul gradează iscusit şi pune accente pregnante pe reperele folosite cu semn schimbat. Tot ce îndeobşte conotează prospeţimea, curăţenia, sănătatea - râuri, oceane, peştişori – devine, în imaginile sale, focar imund de infecţie.
Un singur moment de serenitate există în tot spectacolul. Dar o serenitate a la Bogosian. De data aceasta personajul (Răzvan Oprea) este exact modelul. Şi e mândru să fi fost construit după perfecţiunea modelului. Personajul deţine echilibru perfect şi perfectă stăpânire de sine. E singurul caz din istoria umanităţii în care între model şi copie nu s-a interpus nici o impuritate. Doar că perfecţiunea sa e zonală. Şi anume falică. Femeile se dau în vânt după el. Răzvan Oprea construieşte caricatural discursul autoaprecierii. Actorul evită capcana tuşelor groase. Momentul său e o delectare continuă, cu poante bine plasate şi bine interpretate. Singurul care mizează pe caricatură în acest spectacol, Răzvan Oprea e solar şi de un comic benign simpatic.
Aşa că dacă şi numai dacă nu aveţi urechi pudibonde, dacă sunteţi tineri şi/sau vă plac formele teatrului alternativ, mergeţi neapărat la Teatrul Arca la Sex, Drugs, Rock&Roll II. Veţi vedea o generaţie formidabilă de actori tineri într-un spectacol pe măsura talentului lor. Să fi jucat în engleză, până acum, mulţi dintre ei ar fi făcut filme la Hollywood. Aşa - rămân aici să vă delecteze pe dumneavoastră. Ar fi mare păcat să-i rataţi.
Friday, July 24, 2009
G.O.D. - actorul sau regizorul?
de Cristina MODREANU | 06 FEBRUARIE 2009
Veteranul teatrelor independente – Teatrul Luni de la Green Hours – programează la acest început de an două spectacole ce au avut premiera toamna trecută, dar au fost până acum nedrept de rar jucate. Actorii sunt implicaţi şi în alte proiecte, unii lucrează şi în teatrele de stat, aşa încât producţiilor din spaţiul independent le vine rândul mai greu. Merită totuşi să le urmăriţi. G.O.D. un spectacol de Marcel Ţop după texte de Eric Bogosian este, de fapt, un amplu monolog susţinut fără ezitare de unul dintre cei mai interesanţi actori ai generaţiei noi – Toma Dănilă. Din păcate, de la rolul de absolvire la studioul Casandra în regia Anei Mărgineanu, Toma Dănilă a revenit destul de rar în teatru şi nu întotdeauna cu roluri relevante (cea mai recentă producţie în care face o pereche remarcabilă cu Tudor Aaron Istodor fiind tot o producţie Teatrul Luni – Deformaţii), concentrându-se mai mult asupra rolurilor din telenovele care l-au făcut cunoscut unui public foarte larg.
Chiar dacă la Green Hours nu încap nici o sută de oameni, actori de toate vârstele urcă pe această mică scenă ce încă rezistă ca un nucleu al ”off-off-Broadway-ului” românesc, dacă prin ”Broadway” înţelegem zona teatrală subvenţionată. În G.O.D. se văd foarte bine doi oameni talentaţi, însă talentul lor dă rezultate diferite: dacă actorul se concentrează şi desenează personaje extrem de diferite cu aceeaşi autenticitate, foarte aproape fiind uneori de performanţa lui Florin Piersic jr. „Cu Sex, Drugs & Rock’n Roll” (o producţie care a dus cu câţiva ani în urmă Teatrul Luni la Premiile Uniter, ”reduta” mainstream-ului românesc), regizorul este cel care aruncă în aer spectacolul debordând de idei pe care însă nu reuşeşte să le pună în ordine. Marcel Țop e o figură aparte a generaţiei sale – dispune de o energie uriaşă, convinge performeri dintre cei mai diferiţi să i se alăture şi, mai ales, nu se mulţumeşte să meargă pe căi bătute. Dar de data aceasta excesul său de manifestare – o ploaie de proiecţii video, muzici peste muzici şi un personaj înregistrat pe video (jucat de Marius Bodochi) care mai mult încurcă decât ajută la punerea în valoare a textului sau a interpretului – te face să te întrebi oare cum ar fi dacă toată această agitaţie ar dispărea ca prin farmec? Mai ales că actorul, atunci când reuşeşte să rămână singur cu publicul său, îl captivează şi îl ţine în mână (sau de mână).
Monday, July 20, 2009
Thursday, May 28, 2009
Monday, May 11, 2009
zece
.jpg)
ieri seara am jucat "GOD" la Green Hours....10 spectatori in sala..............geeeeeeeeeeeeeez...a fost una dintre cele mai tari senzatii din viata mea de actor..ii desfid pe cei ce amana spectacole pentru ca nu e lume...multumesc celor zece:)
Thursday, May 7, 2009
LA MULTI TZACA:)
ma simteam batran...ma gandeam la ce am facut...la ce o sa mai fac.....asa...cand mi am amintit de tzaca...constantin cojocaru...unul dintre cei mai mari actori pe care i am intalnit vreodata...tzaca are 64 de ani si i a implinit ieri jucand "mansarda la paris cu vedere..." in regia lui radu afrim... la multi ani tzaca...mare bucurie imi faci de fiecare data cand ma gandesc la tine
Sunday, February 22, 2009
Thursday, February 12, 2009
SINGUR IMPREUNA CU CEILALTI
carnea acopera oasele
si mai exista si un creier acolo
si cateodata si un suflet
femeile sparg vase de pereti,
si barbatii beau prea mult,
nimeni nu si gaseste perechea dar
continua sa caute, tarandu se printre cearsafuri
carnea acopera oasele si carnea cauta mai mult decat carne.
dar nu exista nici o sansa
suntem cu toti captivii aceluiasi destin.....
nimeni nu gaseste pe nimeni
orasul se umple
groapa de gunoi se umple
balamucul se umple
spitalele sunt pline
cimitirele sunt pline
nimic altceva nu se umple....
CHARLES BUKOWSKI
traducerea toma danila
si mai exista si un creier acolo
si cateodata si un suflet
femeile sparg vase de pereti,
si barbatii beau prea mult,
nimeni nu si gaseste perechea dar
continua sa caute, tarandu se printre cearsafuri
carnea acopera oasele si carnea cauta mai mult decat carne.
dar nu exista nici o sansa
suntem cu toti captivii aceluiasi destin.....
nimeni nu gaseste pe nimeni
orasul se umple
groapa de gunoi se umple
balamucul se umple
spitalele sunt pline
cimitirele sunt pline
nimic altceva nu se umple....
CHARLES BUKOWSKI
traducerea toma danila
Friday, February 6, 2009
O DA...........
O DA.......
sunt lucruri mult mai rele decat
a fi singur
dar de cele mai multe ori dureaza zeci de ani
sa-ti dai seama de asta
si de cele mai multe ori
cand iti dai seama de asta
e prea tarziu
si nu e nimic mai ingrozitor
decat
„prea tarziu”
CHARLES BUKOWSKI
traducerea toma danila
Tuesday, February 3, 2009
EXTRATERESTRII
s ar putea sa nu credeti asta dar exista oameni care trec prin viata fara sa aiba foarte multe motive de stress. Se imbraca bine. Dorm bine. Nu au foarte multe probleme in viata de
familie.sunt de nederanjat si de cele mai multe ori se simt excelent de bine.si atunci cand mor, mor fara probleme, de cele mai multe ori in somn. S ar putea sa nu va vina sa credeti dar genul acesta de oameni exista
dar eu nu sunt unul dintre acestia, pe dracu, chiar nu sunt, nu sunt nici macar aproape de a fi unul dintre ei...dar ei sunt aici...si eu.... la fel.
CHARLES BUKOWSKI
traducerea toma danila
familie.sunt de nederanjat si de cele mai multe ori se simt excelent de bine.si atunci cand mor, mor fara probleme, de cele mai multe ori in somn. S ar putea sa nu va vina sa credeti dar genul acesta de oameni exista
dar eu nu sunt unul dintre acestia, pe dracu, chiar nu sunt, nu sunt nici macar aproape de a fi unul dintre ei...dar ei sunt aici...si eu.... la fel.
CHARLES BUKOWSKI
traducerea toma danila
MAI NEBUN DE ATAT....
BEAT SI SCRIIND POEZII LA 3 DIMINETA...TOT CE AR CONTA ACUM AR FI O NOUA PIZDA STRAMTA... INAINTE SA RASARA SOARELE...BEAT SI SCRIIND POEZII LA 3:15 DIMINETA...UNII IMI SPUN CA SUNT CELEBRU...SI ATUNCI CE FAC EU SINGUR SI BEAT SI SCRIIND POEZII LA 3:18 DIMINETA? SUNT LA FEL DE NEBUN CUM N AM FOST NICIODATA...ASTA NU INTELEG EI...CA NU POT SA NU MA OPRESC SA STAU ATARNAT DE PERVAZUL FERESTEREI MELE DE LA ETAJUL 4...CU GEAMURILE LA GENUNCHI...ASTA FAC ACUM....ATARN SI SCRIU ASTA...ETAJELE 101,68,72...ACELASI SENTIMENT...NELINISTE....PENIBIL SI NECESAR....STAND AICI BEAT SI SCRIIND POEZII LA 3:24 DIMINETA....
CHARLES BUKOWSKI
traducerea toma danila
CHARLES BUKOWSKI
traducerea toma danila
Monday, February 2, 2009
BERE
Nu mai stiu cate sticle de bere am baut in timp ce asteptam ca lucrurile sa fie....ok...nu mai stiu cat de mult vin si cat de mult whisky si cat de multa bere...mai ales bere....am baut dupa ce ma desparteam de cate una- asteptand sa sune telefonul...asteptand sunetul pasilor lor....asteptand sa sune telefonul,asteptand sunetul pasilor lor....si telefonul nu suna niciodata...decat mult prea tarziu si pasii nu se aud...decat mult prea tarziu...atunci cand stomacul aproape ca mi iesea prin gura...atunci apar si ele, proaspete ca florile de primavara:
„ Ce pizda ma tii ai facut din tine? O r sa mai treaca trei zile pana cand o sa poti sa ma futi!”
Femeia rezista....traieste cu sapte ani si jumatate mai mult decat barbatul si bea destul de putina bere pentru ca stie ca dauneaza tenului. In timp ce noi ne dam cu capul de pereti ele sunt in oras....danseaza si rad cu tarani excitati....asta e....exista berea....pungi si pungi ...zeci de pungi cu bere si atunci cand ridici o punga sticlele cad prin fundul ud al pungii de hartie...rostogolindu se...ciocnindu se si scuipand scrum ud si bere mucegaita...la ora 4 dimineata...scotand singurul sunet din viata ta....
bere...rauri si oceane de bere...radio ul canta cantece de dragoste...telefonul nu suna in timp ce peretii se fac tot mai mari si tot mai mici...si restul e....bere.
traducerea toma danila
Saturday, January 24, 2009
Subscribe to:
Posts (Atom)
