Friday, July 24, 2009

TRI


photo by silviu constantinescu

G.O.D. - actorul sau regizorul?
de Cristina MODREANU | 06 FEBRUARIE 2009


Veteranul teatrelor independente – Teatrul Luni de la Green Hours – programează la acest început de an două spectacole ce au avut premiera toamna trecută, dar au fost până acum nedrept de rar jucate. Actorii sunt implicaţi şi în alte proiecte, unii lucrează şi în teatrele de stat, aşa încât producţiilor din spaţiul independent le vine rândul mai greu. Merită totuşi să le urmăriţi. G.O.D. un spectacol de Marcel Ţop după texte de Eric Bogosian este, de fapt, un amplu monolog susţinut fără ezitare de unul dintre cei mai interesanţi actori ai generaţiei noi – Toma Dănilă. Din păcate, de la rolul de absolvire la studioul Casandra în regia Anei Mărgineanu, Toma Dănilă a revenit destul de rar în teatru şi nu întotdeauna cu roluri relevante (cea mai recentă producţie în care face o pereche remarcabilă cu Tudor Aaron Istodor fiind tot o producţie Teatrul Luni – Deformaţii), concentrându-se mai mult asupra rolurilor din telenovele care l-au făcut cunoscut unui public foarte larg.

Chiar dacă la Green Hours nu încap nici o sută de oameni, actori de toate vârstele urcă pe această mică scenă ce încă rezistă ca un nucleu al ”off-off-Broadway-ului” românesc, dacă prin ”Broadway” înţelegem zona teatrală subvenţionată. În G.O.D. se văd foarte bine doi oameni talentaţi, însă talentul lor dă rezultate diferite: dacă actorul se concentrează şi desenează personaje extrem de diferite cu aceeaşi autenticitate, foarte aproape fiind uneori de performanţa lui Florin Piersic jr. „Cu Sex, Drugs & Rock’n Roll” (o producţie care a dus cu câţiva ani în urmă Teatrul Luni la Premiile Uniter, ”reduta” mainstream-ului românesc), regizorul este cel care aruncă în aer spectacolul debordând de idei pe care însă nu reuşeşte să le pună în ordine. Marcel Țop e o figură aparte a generaţiei sale – dispune de o energie uriaşă, convinge performeri dintre cei mai diferiţi să i se alăture şi, mai ales, nu se mulţumeşte să meargă pe căi bătute. Dar de data aceasta excesul său de manifestare – o ploaie de proiecţii video, muzici peste muzici şi un personaj înregistrat pe video (jucat de Marius Bodochi) care mai mult încurcă decât ajută la punerea în valoare a textului sau a interpretului – te face să te întrebi oare cum ar fi dacă toată această agitaţie ar dispărea ca prin farmec? Mai ales că actorul, atunci când reuşeşte să rămână singur cu publicul său, îl captivează şi îl ţine în mână (sau de mână).

photo by silviu constantinescu

Monday, July 20, 2009