Thursday, November 4, 2010
Tuesday, November 2, 2010
unidrama 2010
http://letapopescu.wordpress.com
În perioada 18-24 octombrie 2010, a avut loc la Teatrul 74 a cincea ediţie a festivalului Unidrama, festival ce are în program doar piese de teatru cu un singur personaj. Deşi nu am promovat acest eveniment (vinovat se face leptopul, nu eu!), am reuşit să ajung în weekend la Mureş şi să văd două spectacole lectură şi două spectacole de sală, să cunosc echipa de la 74, să aflu mai multe despre super proiectul european de Practică Teatrală, să fac un interviu cu Vlad Lipovanu, coordonatorul revistei Lectura ce şi-a lansat numărul 2 în cadrul festivalului, să mai schimb nişte vorbe şi să o cunosc pe Joi, pisica Oanei Hodade. Treburi serioase!
Tâlharul bun la suflet, de Conor McPherson, spectacolul lectură cu Marius Turdeanu, a fost plăcut. Ăsta-i cuvântul. Era cald, mirosea a sobă, iar canapelele (atât de confortabile!) erau îndreptate spre o măsuţă la care Marius, cu o ţigară aprinsă şi cu berea lângă, citea povestea unui om care vrea să facă şi el pe cineva fericit. Un tâlhar care după o scenă brutală în care are loc şi o crimă, fuge cu văduva mortului şi cu fiica acestuia. Nu prea se poate să nu-ţi placă faptul că el se gândeşte în tot acest timp la Greta, femeia care nu iubeşte pe nimeni dar pe care o iubesc mai mulţi şi nu ai cum să rămâi insensibil la lumina ce bate în oglinda retrovizoare şi la respiraţia copilului pe care el o simte şi o aude din spate. Nu ai cum pentru că el e golan. Şi e şi sensibil. Şi eu sunt fată. Şi-mi plac bărbaţii… şi îmi place şi Marius Turdeanu care m-a bucurat cu o poveste simplă, spusă bine, care mi-a amintit că cică omu’ are suflet.
Vieţaşii, spectacol regizat de Cătălin Chirilă după Vieţaşii de pe Rahova de Eugen Istodor, e un spectacol în care Ciprian Mistreanu ne pune faţă în faţă cu patru criminali cunoscuţi ai României: A.E. , Czampar, Dumitru Marcel şi Lipoveanu. Fiecare cu crima sau crimele lui, cu vinovăţia sau nonşalanţa lui, cu regrete, speranţe, minciuni, revelaţii etc. Un spectacol greu, în care Ciprian, timp de o oră şi un pic a trebuit să ne ţină pe loc cu patru poveşti diferite. Uneori i-a ieşit, alteori nu. Pe mine cel puţin m-a mai scăpat, dar am rămas curioasă, înfiptă în scaun. Ciprian Mistreanu, pe care l-am mai văzut în Autostrada de la Braşov, e un actor care are o naturaleţe de-mi place mie foarte mult (am mai scris despre asta după ce l-am văzut la Gală), dar acum s-a folosit de ea prea puţin pentru sufletul meu. Cert e că mă cam pune să-l urmăresc şi am cam s-o fac.
Sâmbătă am ascultat-o pe Oana Hodade, în spectacolul lectură Călătorie la Buenos Aires de Amanita Muskaria. Hmm… textul ăsta trebuie să fie spectacol fără de lectură şi trebuie să fie cu Oana! La început am fost foarte atentă la povestea acelei foste profesoare care se luptă cu boala Alzheimer, dar pe parcurs m-am pierdut pentru că mi-o imaginam pe Oana Hodade într-o sală studio, vibrândă, energică şi dătătoare de sentimente. Oana e tare faină. Şi da, îi fac reclamă! Şi nu pentru că mi-a dat o pernă pe care să dorm; că una peste alta, nu m-a băgat în seamă tot weekendul. Ar trebui să zic de rău. Da’ nu! Eu, om amator şi bun la suflet vă spun că Hodade are ceva. Şi asta am văzut eu acolo când ea citea la aceeaşi masă şi eu stăteam pe aceleaşi canapele confortabile din Teatrul 74. Las’ că termin eu facultatea!
După fanteziile cu Oana Hodade, am urcat în sala cea neagră cu 74 de scaune, la spectacolul G.O.D. , după texte de Eric Bogosian, regia Marcel Ţop, scenografia Anca Cernea. Restul i-a aparţinut lui Toma Dănila. A fost un show. Sau, aşa cum s-a auzit după, un spectacol cu coaie. Citez din gura lumii, “Aşa cum trebuie să fie!”. Mie, acest gen de spectacol nu-mi este foarte apropiat. Dar pot să apreciez puterea pe care o are şi impactul lui asupra publicului. Textele lui Eric Bogosian în general au un mare succes şi tot în general ele nu se prea lipesc de mine. Interpretrea lui Toma însă a reuşit să mă distreze. Stilul lui Marcel Ţop de a duce lucrurile până la capăt e iarăşi un lucru care mă face să recomand acest spectacol, producţie Green Hours. Prin urmare, dacă vreţi un spectacol despre timp, despre relaţia noastră cu Doamne-Doamne, despre condiţia artistului, despre anarhie, catharsis şi putere, care să vă şi amuze, go for G.O.D.!
În perioada 18-24 octombrie 2010, a avut loc la Teatrul 74 a cincea ediţie a festivalului Unidrama, festival ce are în program doar piese de teatru cu un singur personaj. Deşi nu am promovat acest eveniment (vinovat se face leptopul, nu eu!), am reuşit să ajung în weekend la Mureş şi să văd două spectacole lectură şi două spectacole de sală, să cunosc echipa de la 74, să aflu mai multe despre super proiectul european de Practică Teatrală, să fac un interviu cu Vlad Lipovanu, coordonatorul revistei Lectura ce şi-a lansat numărul 2 în cadrul festivalului, să mai schimb nişte vorbe şi să o cunosc pe Joi, pisica Oanei Hodade. Treburi serioase!
Tâlharul bun la suflet, de Conor McPherson, spectacolul lectură cu Marius Turdeanu, a fost plăcut. Ăsta-i cuvântul. Era cald, mirosea a sobă, iar canapelele (atât de confortabile!) erau îndreptate spre o măsuţă la care Marius, cu o ţigară aprinsă şi cu berea lângă, citea povestea unui om care vrea să facă şi el pe cineva fericit. Un tâlhar care după o scenă brutală în care are loc şi o crimă, fuge cu văduva mortului şi cu fiica acestuia. Nu prea se poate să nu-ţi placă faptul că el se gândeşte în tot acest timp la Greta, femeia care nu iubeşte pe nimeni dar pe care o iubesc mai mulţi şi nu ai cum să rămâi insensibil la lumina ce bate în oglinda retrovizoare şi la respiraţia copilului pe care el o simte şi o aude din spate. Nu ai cum pentru că el e golan. Şi e şi sensibil. Şi eu sunt fată. Şi-mi plac bărbaţii… şi îmi place şi Marius Turdeanu care m-a bucurat cu o poveste simplă, spusă bine, care mi-a amintit că cică omu’ are suflet.
Vieţaşii, spectacol regizat de Cătălin Chirilă după Vieţaşii de pe Rahova de Eugen Istodor, e un spectacol în care Ciprian Mistreanu ne pune faţă în faţă cu patru criminali cunoscuţi ai României: A.E. , Czampar, Dumitru Marcel şi Lipoveanu. Fiecare cu crima sau crimele lui, cu vinovăţia sau nonşalanţa lui, cu regrete, speranţe, minciuni, revelaţii etc. Un spectacol greu, în care Ciprian, timp de o oră şi un pic a trebuit să ne ţină pe loc cu patru poveşti diferite. Uneori i-a ieşit, alteori nu. Pe mine cel puţin m-a mai scăpat, dar am rămas curioasă, înfiptă în scaun. Ciprian Mistreanu, pe care l-am mai văzut în Autostrada de la Braşov, e un actor care are o naturaleţe de-mi place mie foarte mult (am mai scris despre asta după ce l-am văzut la Gală), dar acum s-a folosit de ea prea puţin pentru sufletul meu. Cert e că mă cam pune să-l urmăresc şi am cam s-o fac.
Sâmbătă am ascultat-o pe Oana Hodade, în spectacolul lectură Călătorie la Buenos Aires de Amanita Muskaria. Hmm… textul ăsta trebuie să fie spectacol fără de lectură şi trebuie să fie cu Oana! La început am fost foarte atentă la povestea acelei foste profesoare care se luptă cu boala Alzheimer, dar pe parcurs m-am pierdut pentru că mi-o imaginam pe Oana Hodade într-o sală studio, vibrândă, energică şi dătătoare de sentimente. Oana e tare faină. Şi da, îi fac reclamă! Şi nu pentru că mi-a dat o pernă pe care să dorm; că una peste alta, nu m-a băgat în seamă tot weekendul. Ar trebui să zic de rău. Da’ nu! Eu, om amator şi bun la suflet vă spun că Hodade are ceva. Şi asta am văzut eu acolo când ea citea la aceeaşi masă şi eu stăteam pe aceleaşi canapele confortabile din Teatrul 74. Las’ că termin eu facultatea!
După fanteziile cu Oana Hodade, am urcat în sala cea neagră cu 74 de scaune, la spectacolul G.O.D. , după texte de Eric Bogosian, regia Marcel Ţop, scenografia Anca Cernea. Restul i-a aparţinut lui Toma Dănila. A fost un show. Sau, aşa cum s-a auzit după, un spectacol cu coaie. Citez din gura lumii, “Aşa cum trebuie să fie!”. Mie, acest gen de spectacol nu-mi este foarte apropiat. Dar pot să apreciez puterea pe care o are şi impactul lui asupra publicului. Textele lui Eric Bogosian în general au un mare succes şi tot în general ele nu se prea lipesc de mine. Interpretrea lui Toma însă a reuşit să mă distreze. Stilul lui Marcel Ţop de a duce lucrurile până la capăt e iarăşi un lucru care mă face să recomand acest spectacol, producţie Green Hours. Prin urmare, dacă vreţi un spectacol despre timp, despre relaţia noastră cu Doamne-Doamne, despre condiţia artistului, despre anarhie, catharsis şi putere, care să vă şi amuze, go for G.O.D.!
Subscribe to:
Posts (Atom)
