A venit toamna si am devenit meditabund melancolic...iata prima cronica in care se aminteste de mine...eram student in anul II...."Cronici din toate zilele,cronici din toate noptile"



Ana Mărgineanu

Dramele cuplului

Ana Mărgineanu, semnează primul său spectacol pe un text de Xavier Durringer, dramaturg francez foarte la modă în ţara lui de baştină şi nu numai, pentru prima dată adus pe o scenă românească. Dramele cuplului, aşa cum le vede Xavier Durringer, sunt drame de sfârşit de lume, pentru că nimic nu e mai important pentru omul contemporan stăpânit de egoism feroce, poate şi pentru că este prizonier al unui mecanism social bazat pe teroare, decât propriile-i convulsii. Fiindcă ce altceva decât teroare construiesc, în fond, imperativele după care se ghidează societatea contemporană modernă (imperative manifestate mai acut în societatea occidentală, dar cu efecte şi la noi, măcar în virtutea actului imitaţiei, care ne "iese" atât de bine)? O societate bazată pe deviza "Fiţi fericiţi cu orice preţ, sub orice formă şi în orice condiţii!", analizată exact de senzaţionala carte a lui Pascal Bruckner, Euforia perpetuă, care vorbeşte tocmai despre această "datorie de a fi fericit", ce terorizează omul mileniului III. Despre imposibilitatea de a fi fericit în iubire, în ciuda tuturor eforturilor, sau poate tocmai din cauza lor, vorbeşte piesa lui Durringer, Cronici din toate zilele, cronici din toate nopţile, pe care tânăra regizoare o descompune în flash-uri ce dau spectacolului ei o dinamică specială, foarte modernă, şi un ritm de provenienţă cinematografică.

Discursivitatea... discursului are şi efecte foarte bune, dar şi capcane, pe care regizoarea le depăşeşte în general cu bine. Spectacolul ei are forţă şi emoţie, recompune stări foarte fragile, raporturi în cadrul unor cupluri foarte diferite, care n-ar fi putut "trece rampa" dacă autoarea n-ar fi ştiut să lucreze cu colegii săi, reuşind să-i facă să înţeleagă cum sunt alcătuiţi oamenii debusolaţi, confuzi, răniţi atât de profund, pe care ni-i aduce în faţă dramaturgul francez. I-am descoperit în spectacol pe Toma Dănilă, actor cu o charismă ce îl detaşează, aşezându-l într-o lumină caldă, specială, pe Ioan Andrei Ionescu şi Bogdan Dumitrescu, în ipostaze masculine opuse - Gaspard, timidul, cel care nu ştie să se apropie de o femeie, preocupat până la obsesie de sexualitate, şi Fred, care vede în femeie un obiect, misoginul care se teme să ducă o relaţie într-o zonă cu adevărat profundă, care i-ar cere să se implice foarte mult. Într-un rol fără vorbe, cel al prostituatei, Antoaneta Cojocaru conturează precis figura proscrisei condamnate la pervertirea propriei fiinţe, fără drept de a alege, nevoită să-şi ducă crucea aşteptându-şi nerăbdătoare sfârşitul. Ceva mai exterioară rolului rămâne Mădălina Constantin, care probabil nu înţelege exact din ce resorturi anume porneşte tulburarea profundă a lui Lucie, fotomodelul, condamnată la a arăta bine (ce frumos compară acelaşi Pascal Bruckner sălile de fitness atât de "en vogue" azi cu instrumentele de tortură ale Evului Mediu, condamnând, pe bună dreptate, proclamarea "formei perfecte a trupului" drept criteriu de selecţie a fiinţelor). În rolul simpaticei Sylvie, şi ea obsedată de forma corpului, Ada Simionică îşi dovedeşte din nou apetitul şi talentul pentru comedie (ca şi în Ofertă de serviciu şi D'ale carnavalului). Ea este fata simplă, vorbind cu francheţe despre eşecurile ei în arta seducţiei, regretând doar eforturile făcute pentru a atrage atenţia, "chestie" care nu-i iese şi gata. În decorul elocvent creat de Alina Herescu şi Gabriela Albu, care fac aluzii inteligente prin "iţele" ce se întretaie în scenă dând naştere, când se întâlnesc, unor firave pânze - de corabie? aripi? (echivocul e de admirat) -, destinele se întâlnesc şi se despart într-o succesiune de imagini bine găsite (cu uşoare cedări la tentaţia soluţiilor "la prima mână", vezi "ploaia de fulgi"). Ana Mărgineanu se alătură cu acest spectacol colegilor săi Radu Apostol şi Alexandru Berceanu, constituind împreună (urmaţi îndeaproape de Gabriela Dumitru) un pluton ce promite să relanseze "cursa artistică" în teatrul românesc.
Cristina Modreanu

G.O.D, credinţă sau necredinţă, alternative

05/09/2008

de Andra Dumitrescu

Puţină filosofie, pe alocuri accente psihologice, despre toate si despre nimic în fond. Nimic nou, nimic spectaculos, doar o altă modalitate de expunere si toate se întâmplă la fel de când lumea. Sunteţi în faţa unor decupaje din textele semnate Eric Bogosian (acelasi care a scris si „Sex, Drugs, Rock & Roll“ sau „subUrbia“), în care te regăsesti si tu, omul de rând al anilor 2000. De la Teatrul Luni de la Green Hours, „G.O.D“, one-man show-ul gândit de regizorul Marcel Top, a poposit pe cea mai frecventată scenă a sezonului, La Motoare. Asta numai până când stagiunea de sală vă asteaptă să-l revedeţi în micuţul sediu din subsolul de pe Calea Victoriei 120.
În mai puţin de o oră se vorbeste despre putere, despre cei care o confiscă si cei care trebuie să se supună, despre succes si esec, despre arta manipulării. Un spectacol care oferă alternative, un text care totusi îţi lasă loc pentru întrebări: să crezi sau să nu crezi? Este doar fondul pe care relaţia dintre actorul aflat în căutarea afirmării si regizor (un fel de Dumnezeu care impune rece si arogant nuanţele interpretării celui care încearcă să treacă proba) traversează situaţii-limită, trece de la momentele ironice la parodie si desluseste pas cu pas raportul de putere, distanţa dintre cei doi, îngâmfarea si intransigenţa unuia si supunerea celuilalt.
Apropiat si sensibil, dar în acelasi timp rezervat, Toma Dănilă, în rolul actorului, izbuteste o îmbinare reusită de umor si substanţă care nu se poate să nu-ţi placă, rămânând în acelasi timp si creatorul unei subtile ironii. Implicat si preocupat de condiţia actorului si sarcastic atunci când devine susţinător al desfrâului, Toma Dănilă stăpâneste acea tehnică - deloc de neglijat - prin care publicul îi devine părtas cu bucurie si promptitudine. Un actor tânăr care simţi că mai are încă mult de arătat.
De cealaltă parte, cu Marius Bodochi - doar în proiecţie video (cel mai convingător exemplu de infatuare si suficienţă în gândire) - regia accentuează distanţa dintre cei doi, astfel că raportul de putere devine absolut evident. Încă un spectacol despre prejudecăţi si iluzia - doar iluzia libertăţii de exprimare.
În pofida unor mici imperfecţiuni regizorale, spectacolul are poezie si transmite, chiar dacă un sentiment pe care l-am avut si cu alte ocazii. Acum e altfel…