Thursday, August 6, 2009

Sex, Drugs, Rock&Roll 2

Spurcaţi cu talent - Sex, Drugs, Rock&Roll 2 (Natural Born Fuckers)

Cristina Rusiecki
Adevărul literar şi artistic, mai 2005



Sub buzele rujate cu roşu aprins, se vede un boa de pene albe în jurul gâtului. Pe corp i se mulează bluza de voal negru. Pletele îi sunt negre, drepte, vocea - foarte groasă. E într-un interviu televizat. După zece ani de eşecuri a dat în sfârşit lovitura cu un CD. Cu autoritate indiscutabilă, emite o sumă imensă de platitudini. Rosteşte grav, rar, vocea îi e făcut groasă. Făcut înţeleaptă. Întocmai ca modelele de la concursurile de frumuseţe perpelindu-se pentru pacea pe planetă, şi starul nostru rock, Marlyn Manson, e acum activ în campania anti-drog. Contrastul între discursul ca la carte şi o propoziţie în care se strecoară adevărul, "toate momentele frumoase din viaţa mea le-am avut în transă", e suculent în context. În prestaţia actorului Toma Dănilă se ghiceşte o ironie imensă. Imensă ca talentul şi virtuţile actoriceşti pe care le aruncă în joc. Colegul chitarist (Marcel Ţop, o prezenţă care, cu apariţia sălbatică şi trăsăturile exotice, umple scena şi captează privirile) îl gratulează cu priviri admirative şi răspunsuri monosilabice. Starul rock, cu mintea îngălată, ahtiat de imagine, supraremunerat, cu o incultură cât... "jungla amazoniană", îşi etalează, cu aere de guru, goliciunea minţii.

Cu monologul interpretat excelent de Toma Dănilă debutează spectacolul Sex, Drugs, Rock&Roll II de la Teatrul Arca, în fapt, reluarea producţiei Natural Born Fuckers de la Teatrul ACT, pe deja celebrul text al lui Eric Bogosian. Regia e semnată de Marcel Ţop, care scoate unele secvenţe din montarea precedentă pentru a adăuga altele interpretate de actori diferiţi. Cu panoplia sa de portrete din suita celor unsprezece monoloage, spectacolul înseriază toate tipurile de excese din universul masculin. Lumea (americană, dar se vede că şi inconştientul colectiv al nostru, românesc începe să fie tot mai american) se compune, treptat, pe bucăţi, din portrete individuale de marginali. Marcel Ţop eşalonează un univers în care interlopii îi ies mult mai bine decât stilaţii (ori poate realitatea noastră e mult mai generoasă, pentru actorul român, cu exemplele de jigăriţi). Artistul care refuză orice convenţie socială, dar şi să picteze (rol în care Alexandru Nedelcu face un experiment riscant cu nervii spectatorului), un guru de cartier, revoltat împotriva erei calculatoarelor (cu Cătălin Babliuc monocrom, dar convingător), se intercalează cu conformişti, bogaţi şi snobi (interpretaţi de Alin Mihalache sau Tudor Aaron Istodor, puţin şovăielnic, dar în multe momente expresiv).

Până la urmă Sex, Drugs, Rock&Roll II pune pe tavă ethosul ultimului sfert de secol într-o lume a dezaxării şi a asocialului virulent. Un dereglaj etic de proporţii greu de cuprins face numitorul comun al tuturor monoloagelor. S-a zis cu alienarea dulceagă sau cu era inadaptării cu oftaturi, la mare preţ în secolul trecut. Nota generală a galeriei de escroci din textul lui Bogosian stă în dezordinea mentală şi în agresiune. Revolta e strigată şi caută căi eficiente. Cel mai bine i se vede vehemenţa la personajele interpretate de Radu Iacoban, Gabriel Călinescu şi Constantin Diţă. Eroii lor sunt campioni ai strigătului (a nu se confunda cu răcnitul pe scenă al actorilor slabi), dar şi ai praxis-ului. Nevoia de răzbunare îmbracă forme diverse şi perfide, ca în cazul moleculei evocate de personajul lui Radu Iacoban, cel ce nu se spală niciodată. Este molecula cea mai puternică (Zorro), de gonoree, cu care parazitul social aruncă generos în toate direcţiile. Cel puţin în scenariile sale compensatoare. Protestul său este comic, iar nota amăruie - implicită. Actor cu forţă, cum puţini au, cu voce bună şi dicţie perfectă, Radu Iacoban îşi dozează bine discursul, compunându-şi un personaj plin de înfocare şi energie. Furia permanent strecurată în cuvinte dă pregnanţă textului său despre discrepanţa între lumea prăpădiţilor plini de toate infecţiile şi universul celor bogaţi, puternici şi snobi.

Cel mai savuros moment al furiei otrepelor este construit de Gabriel Călinescu ca rapper puşcăriaş. Actorul e ca o torpilă, face o demonstraţie de energie primară. Problema personajului este cine deţine puterea cea mai mare. Evident, Dumnezeu. Dar Dumnezeul unei lumi răsturnate, un Dumnezeu pe dos, "ăl mai mare ciumec". E un Dumnezeu malign, al puşcăriaşilor care îl invidiază datorită formelor complexe şi puterii nestăpânite de a face rău. Dereglajul etic al lumii se întinde până la cer. Puşcăriaşul său respectă divinitatea... pentru câte mizerii poate să facă. Evocând un Dumnezeu care, în funcţie de gradul de indispoziţie cu care se trezeşte (matematic se trezeşte prost dispus), mai dă drumul la un cutremur, mai lansează o tornadă, actorul e incendiar. Gabriel Călinescu, într-un personaj ca "băieţii de după blocuri", se dovedeşte extraordinar în a provoca publicului şoc după şoc, fără ca intensitatea să se aplatizeze vreun moment.

Într-adevăr, scursurile societăţii prilejuiesc cele mai reuşite creaţii ale spectacolului. Doru Bem este atât de natural şi atât de şmecheros-convingător în adolescentul care cerşeşte ca să se drogheze, încât publicul intră imediat în joc, se milostiveşte de el şi face chetă. Constantin Diţă, în golanul îngrijorat de poluare, emite imagini apocaliptice în care dejecţiile înghit totul. Textul său e spus cu umor, actorul gradează iscusit şi pune accente pregnante pe reperele folosite cu semn schimbat. Tot ce îndeobşte conotează prospeţimea, curăţenia, sănătatea - râuri, oceane, peştişori – devine, în imaginile sale, focar imund de infecţie.

Un singur moment de serenitate există în tot spectacolul. Dar o serenitate a la Bogosian. De data aceasta personajul (Răzvan Oprea) este exact modelul. Şi e mândru să fi fost construit după perfecţiunea modelului. Personajul deţine echilibru perfect şi perfectă stăpânire de sine. E singurul caz din istoria umanităţii în care între model şi copie nu s-a interpus nici o impuritate. Doar că perfecţiunea sa e zonală. Şi anume falică. Femeile se dau în vânt după el. Răzvan Oprea construieşte caricatural discursul autoaprecierii. Actorul evită capcana tuşelor groase. Momentul său e o delectare continuă, cu poante bine plasate şi bine interpretate. Singurul care mizează pe caricatură în acest spectacol, Răzvan Oprea e solar şi de un comic benign simpatic.

Aşa că dacă şi numai dacă nu aveţi urechi pudibonde, dacă sunteţi tineri şi/sau vă plac formele teatrului alternativ, mergeţi neapărat la Teatrul Arca la Sex, Drugs, Rock&Roll II. Veţi vedea o generaţie formidabilă de actori tineri într-un spectacol pe măsura talentului lor. Să fi jucat în engleză, până acum, mulţi dintre ei ar fi făcut filme la Hollywood. Aşa - rămân aici să vă delecteze pe dumneavoastră. Ar fi mare păcat să-i rataţi.

G.O.D