Câinele se aşază în mijlocul camerei şi urlă a gol. Robinetele lăcrimează, rugina se aşterne încetul cu încetul, de-a lungul anilor, mă trezesc din ce în ce mai somnoros, nu mă mai văd ieşind, nu mă simt aici, dar ceva mă face să te vreau din ce în ce mai bolnăvicios. Urletele javrei îmi dau fiori de moarte, doar paharele mai păstrează în clinchetul lor urmele buzelor care n-or să mai guste niciodată spaima dimineţii forţând ferestrele.

Claudiu Komartin