Wednesday, January 4, 2012

"x mm din y km"

În ceaţă, pe malul Someşului

- Festivalul "Temps d'images", Cluj-Napoca -

Nu am stat decît patru zile la Cluj, interesată în primul rînd de platforma de teatru din ultima parte a Festivalului. Dar oricît de restrictivă a fost alegerea mea, am putut realiza dintr-o privire ambiţiile şi complexitatea acestui festival, independent, deschis către contemporaneitate şi diversitate artistică. Am apreciat dorinţa fermă a organizatorilor (directoarea artistică, Miki Branişte, cu colectivA, producător, şi Iulia Popovici, curator) de a nu căuta performanţa sau finişul îngheţat al unui produs artistic, ci dimpotrivă, de a privilegia drumul către el, adică procesul de creaţie, văzut din diferite unghiuri. Şi de aici diferenţele de nivel, dar care pot fi incluse în acest elan general de a crea şi de a dori să fie auziţi, mai ales din afară. Se vorbea mult engleza, şi pe scenă, şi în discuţiile publice, care, dincolo de politeţea pentru invitaţii străini, trăda o anume naivitate febrilă de a fi european cu orice preţ. Un festival al tinerilor şi pentru tineri, deşi nu se cerea cartea de identitate la intrare. „Fabrica de Pensule“ plutea ca o fabuloasă navă în ceaţa serii ce se lăsase în ultimele zile la Cluj, cu inima sa de lumină în cele două săli destinate teatrului. Deşi cunoscut ca centru de artă alternativă, ce găzduieşte ateliere de artişti, restul încăperilor au rămas mai degrabă îngheţate în întuneric, păzite de simpaticul Trepied, dulău care, lovit pesemne de vreo maşină, a pierdut definitiv calificativul de nobil patruped. La nici doi ani de existenţă, Fabrica mai are nevoie de multe fonduri şi în continuare de entuziasmul de care însă Miki Branişte şi echipa sa nu duc lipsă. Am regăsit deci în acest prag de iarnă cîteva spectacole, reprezentative pentru underground-ul teatrului românesc, după care alerg de cîţiva ani. Mai precis, acest tip de teatru inspirat de verbatimul de la Royal Court, teatrul document, care a împînzit Europa, dar care în România are accente şi laturi deosebite.

Scheletul din dulapul din copilărie

E ciudat, mulţi tineri, născuţi în jurul lui 1989, sau care pe atunci de-abia mergeau la grădiniţă, par preocupaţi astăzi să afle cu adevărat ceea ce s-a întîmplat pe atunci. Faptele nu sînt gîndite ca acte fondatoare, ci mai ales ca vini ascunse, „scheletul din dulap“ din dramele ibseniene. Ce înseamnă asta? Înseamnă că versiunile oficiale sau cele oglindite de media nu sînt nici satisfăcătoare şi nici suficiente. Peter Sellars, care chiar dacă lucrează în special pe mari texte şi nu face un teatru document propriu-zis, adoră să pună degetul acolo unde problemele sociale sau politice deranjează. Pentru el, ceea ce trebuie să aducă nou teatrul este ceea ce organele media nu spun, şi mai ales să o spună altfel, cu alte mijloace decît acestea. Observaţia e simplă şi perfect eficace pentru cele cîteva spectacole de la Festival. X milimetri din Y kilometri, sau cîteva infime pagini din muntele de dosare din arhivele Securităţii, ultimul spectacol scris şi pus în scenă de Gianina Cărbunariu (produs de colectivA) pleacă de la stenograma unei discuţii cu Dorin Tudoran din martie 1985, la sediul de partid al Municipiului Bucureşti, despre cererea sa de plecare definitivă în străinatate. Discuţia a fost înregistrată de Securitate. Deci, textul a fost „jucat“ înainte de a fi transcris şi devenit scenariu de spectacol. Spectatorii intră în sală – un spaţiu liber, deschis, fiecare cu un scaun pliant – şi sînt invitaţi să se aşeze unde vor. Solul şi pereţii sînt negri, acoperiţi de rînduri scrise cu cretă, din stenograma discuţiei ce se va rejuca în faţa noastră. Actorii (Mădălina Ghiţescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos şi Toma Dănilă) îşi trag la sorţi rolurile, de altfel le vor purta pînă la un moment dat, şi le vor schimba între ei ca o ştafetă, fiecare aducînd o altă nuanţă, însă în linia generală a personajului: Dorin Tudoran, tovarăşul de la Partid, tovarăşul de la informare, adică securistul, care va filma discuţia, şi D.R. Popescu, pe atunci secretar al Uniunii Scriitorilor. Se joacă textul original, se fac dese opriri, reluări, sau explicaţii ale unor situaţii de atunci, pentru publicul de astăzi. Două ecrane pe cele două laturi ale sălii proiectează imagini, prim-planuri, detalii ale stenogramei etc. cu efecte de distanţare, de umor scrîşnit. Spectacolul este în continuă mişcare, un du-te-vino permanent între actori, personaje, text, spectatori. Ultima secvenţă este reluată de mai multe ori. De fiecare dată cu alte accente ce lasă loc altor întrebări, devenind astfel mai mult decît simpla recitare a unui proces-verbal. Actorii părăsesc sala, se întorc apoi şi încep să scrie cu creta, pe pereţii negri, cîteva rînduri: „Recunosc şi-mi pare rău, cer iertare că am colabo...“ Fraza nu este dusă pînă la capăt. Căci pînă acum nici unul dintre foştii securişti sau colaboratori nu şi-a cerut iertare... Adăugaţi aici cîteva insert-uri violente despre corupţia actuală, injustiţii; textul este propulsat în actualitate, întrebările de ieri capătă alt sens astăzi. Spectacolul e extrem de puternic, cu mijloacele teatrului, fiind în acelaşi timp ferm ataşat documentului iniţial.

Mirella Patureau
http://dilemaveche.ro

No comments: