Cum se ia viza de Vietnam
2 days ago
Tuesday, January 29, 2013
Thursday, May 3, 2012
X mm din Y km “ și “ 20/20” – TEATRUL INDEPENDENT ( Gazdă Teatrul Odeon)
DOUĂ SPECTACOLE DE EXCEPȚIE PENTRU … UN ALTFEL DE TEATRU
Apropiată de teatrul independent și consecventă drumului său de a configura o altă expresie actului teatral, GIANINA CĂRBUNARIU se dovedește din nou, a fi cea mai inventivă regizoare a tinerei generații. Nu adaptează piese de teatru, nu realizează “spectacole după …” mari dramaturgi, ci și-a atribuit sarcina dificilă de a fi autorul dramatic și totodată regizorul spectacolelor propuse. S-a lansat cu “Stop the Tempo” în 2003 la Teatrul Luni de la Green Hours, și-a perfecționat studiile de dramaturg, piesele sale sunt jucate pe diferite meridiane, ca și spectacolele realizate cu trupe independente.
Teatrul Odeon a găzduit un eveniment prin prezentarea spectacolelor “X mm din Y km” – producție din noiembrie 2011 a Colectivului A cu premiera la Fabrica de pensule din Cluj-Napoca și “20/20” – producție din octombrie 2009 a Studioului Yorick și dramAcum din Târgu Mureș, spectacole de Gianina Cărbunariu. În urma unei solide documentări și-a alcătuit scenariile pe teme importante pentru istoria actuală, dosarele fostei Securității și confruntările din martie 1990 dintre români și maghiari la Târgu Mureș. Temele alese nu intenționează un “teatru document” și nici un “teatru istoric” sau “politic”. Poate fi considerat act teatral social. Relatează cu sprijinul actorilor dăruiți intențiilor sale regizorale, acțiuni, situații, conflicte, fără să dezvolte personalitatea psihologică particulară a personajelor. Actorii reuniți în distribuții, interpretează și sugerează admirabil, tipologii umane cu sens major social. Situațiile de excepție alese de realizatoarea spectacolelor, sunt numai un pretext de provocare a spectatorilor pentru a judeca lucid momentele prezentate, fără efecte teatrale convenționale pentru influențarea receptorului. Nu condamnă nici acțiunile fostei Securități, nici conflictul interetnic de la Târgu Mureș pentru că este un tânăr realizator care nu s-a confruntat direct cu ele, ci în urma documentării le dă o undă etică universală, pentru judecarea lor de către publicul zilelor noastre, confuz prin fragilitatea învățământului și a informației cultivate de mass media. Gianina Cărbunariu cultivă un … altfel de teatru, echidistant teatral față de subiect și atractiv prin credibilitatea rostului divers conținut de replică în raport cu situațiiile și iscă numeroase întrebări celui din sală.
Spectacolele sale sunt o nouă modalitate originală a expresiei teatrale, o “lecție” pe scenă despre viață, necesară realității și spectatorilor care o trăiesc. Sunt captivante în special pentru publicul tânăr, pentru că depășesc convenția “clasică” de a arăta sau sublinia didactic, ce e “rău” și ce e “bine”; degajă emoție și provocare prin jocul coerent al ilustrării teatrale a unor fapte aparent uitate și trecute în arhiva istoriei prezente.
“ X mm și Y km “ propune … “lectura” ca spectator a zece pagini (X milimetrii !) extrase din dosarele fostei securității (Y kilometrii !) ce fac parte și din volumul publicat de scriitorul dizident Dorin Tidoran, “Eu, fiul lor. Dosar de Securitate”. Personajele – Dorin Tudoran și Dumitru Popescu, Nicolae Croitoru - care purtau dialogul în stenograma din 1985 de la sediul Comitetului Municipal al Partidului Comunist, sunt reale și trăiesc și astăzi. Spectacolul Gianinei Cărbunariu nu este însă, o reconstituire a acelui dialog dintre un cetățean și forurile ideolgice ale timpului de tristă amintire. Are efectul astăzi de tragicomedie prin inovația regizorală, ce abrogă convențiile teatrale știute. Discuția surprinsă în documentul fostei Securități este întoarsă pe față și pe dos, prin schimbarea rolurilor între cei patru actori care joacă personajele și a spațiilor acțiunii, pentru a diseca importanța fiecărei intrebări și a fiecărui răspuns. Scopul viziunii regizorale este o simplă, echidistantă, dar și provocatoare, analiză etică, morală, de a cunoaște o amară confruntare între “autorități” și un om care își cere dreptul la muncă și libertate. Gianina Cărbunariu a dorit și a reușit o PROVOCARE de judecare a situației de către spectatori, indiferent de vârsta lor. Personal am trăit epoca , am cunoscut cele două personaje ale “autorității” comuniste și poate aș fi dorit să le văd astăzi pe scenă, blamate categoric. Tânăra regizoare lasă însă, liberă calea provocării la gând interior a fiecărui spectator. Prezintă un fapt de viață din istoria apropiată în scopul de a isca întrebări firești celui de astăzi. Constată astfel, că replicile limbajului de lemn practicat de cei doi înterogatori ai “cetățeanului” Dorin Tudoran, se dovedesc a fi cuvinte perfect actuale! Spectacolul devine o tragicomedie amară despre trecut, dar și prezentul în care a dispărut fosta Securitate, numai că activează mentalitatea urmașilor falselor principii de atunci.
Gianina Cărbunariu își înfăptiuește prioectul printr-o echipă de tineri actori de senzație prin modul adaptării la o neobișnuită convenție teatrală ; MĂDĂLINA GHIȚESCU – excelentă în diverse ipostaze, PAULA GHERGHE – capabilă de a se remarca și în unele apariții de “urmăritor”, detașat aparent de dialogul dintre cei trei interlocuitori, TOMA DĂNILĂ – prin credibilitatea transpunerii în starea personajelor și ROLANDO MATSANGOS – prin atenta valorificare a sensurilor multiple ale repliciilor ce îi revin. Se alătură regiei, conceptul video realizat de Ciprian Mureșan. Spectatorii sunt poftiți într-un spațiu de joc neconvențional să își iau singuri scaunele și să le plaseze cum vor. Locul relatării celor zece pagini de discuție este însă , schimbat mereu de regie, ca și rolul personajelor, iar spectatorii pot beneficia de vizualizarea lor și prin intermediul proiecției pe mai multe ecrane. În final, proiecțiile arată concretul paginilor respective ale scenariului, ce sunt șterse semnificativ de o mână nevăzută. Proiecțiile video au un rost major în derularea reprezentației.
“X mm din Y km” este un adevărat spectacol de teatru contemporan, ce nu poate lăsa indiferent pe nimeni. Îl poate mulțumi sau revolta. Depinde de vârsta și trecutul său. Spectacolul este urmat și de o dezbatere cu publicul, unde firește, întrebările, opțiunile celor din sală au fost diferite, la reprezentația respectivă, unele datorate criticilor teatrali care au rămas respectuoși față de “convenția” tradițională.
P.S. Inexplicabil rămâne cum nu a atras atenția acest spectacol din 2011 și juriului Galei Premilor UNITER. Nici televiziunile obișnuite să ignore manifestările culturale și teatrul printre ele, nu i-au acordat nicio atenție. DGI 24, un post mai nou, activ, are și o emisiune cu pretenții culturale, “Digicult”, ce a integrat sumarului o altă informație despre teatru, banală, ignorând însă, prezența în Capitală, la Teatrul Odeon, ca eveniment, a două spectacole remarcabile.
“20/20” este un spectacol , comentat cu entuziasm la data cunoașterii sale cu prilejul unei ediții a Festivalului Național de Teatru, care de trei ani se joacă și participă, obține distincții la diferite manifestări internaționale.
Gianina Căebunariu a efectuat o documentare minuțioasă asupra evenimentelor din 1990 de la Târgu Mureș, a intervievat peste cinzeci de personae participante și rezultatul a fost un scenariu fără verdicte, ci doar o radiografie teatrală a contextului social care a activat și conflictul interetnic respectiv. Scenariul e real, fără intervenții de condamnări dictate, spectacolul tratând situațiile teatral cu sensibilitate , la nuanță. Rezultatul acestui proiect este provocator la emoție și analiză interioară , proprie oricărui spectator, indiferent de etnie. Inserturile multi bilingve proiectate pe mai multe ecrane pentru traducerea replicilor rostite în română, maghiară și chiar engleză sau franceză, sporesc rostul propunerii de a analiza credibil scenele de viață curente surprinse de scenariu, cu oameni de etnii diferite care conviețuiesc împreună într-o lume ce induce și confuzie socială. Artistul vizual al acestui spectacol cu proiecții video cu sens activ în completarea situațiilor expuse scenic, este Maria Drăghici.
Meritul regiei și actorilor a fost prezentarea verosimilă a unor situații din viața particulară a unor cetățeni, fără sublinierea forțată a posibilelor conflicte dintre ei. Cu ușurință prin traducerea replicilor, se înțelege “miezul” unor conflicte și dictarea lor de contextul social , ce poate manevra atitudini diverse. Personaje desprinse din viața curentă, au oferit publicului în interpretări de excepție, tinerii actori : BANYAI KELEMEN BARNA, BEREKMERI KATALIN, PAULA GHERGHE, MĂDĂLINA GHIȚESCU, RADU IACOBAN, KORPOS ANDRAS, ROLANDO MATSANGOS, SEBESTYEN ABA, CRISTINA TOMA, TOMPA KLARA. Sunt nume pe care în mod sigur le vom remarca și în alte spectacole, talentul lor deosebit și dăruirea pentru teatru fiind certe. În “20/20”, trec de la un rol la altul ca adevărați maeștrii ai expresiei teatrale.
Spectacolul, după trei ani de la premieră, rămâne cuceritor și provocator, fiind o tragicomedie amară despre lumea noastră actuală. Este o “bijuterie teatrală” fără indicații sterile și exagerate de mesaj care anunță consolidarea unui altfel de teatru al convențiilor, cultivat cu inspirație de GIANINA CĂRBUNARIU.
Turneul în Capitală al acestor două producții independente - "X mm din Y km" și "20/2o" - poate fi considerat un eveniment al celor care nu servesc instituțiile subvenționate rigid de stat.
ILEANA LUCACIU
Tuesday, April 17, 2012
CÎT DE PREZENT ESTE TRECUTUL RECENT ? Două spectacole de Gianina Cărbunariu la Teatrul Odeon din București
Marți, 24 aprilie și miercuri, 25 aprilie, Teatrul Odeon din București găzduiește două spectacole semnate de Gianina Cărbunariu și realizate în două spații destinate producțiilor independente de artă contemporană: X mm din Y km, producție independentă a ColectivA la Fabrica de Pensule din Cluj și20/20, producție independentă a Yorick Stúdió și dramAcum la Studio Yorick din Târgu-Mureș.
Spectacolul 20/20 are ca temă centrală conflictele interetnice din martie 1990 din Târgu-Mureș. Proiectul X mm din Y km a început printr-o documentare în arhiva CNSAS, iar scenariul spectacolului are la bază o stenogramă din dosarul de urmărire al scriitorului dizident Dorin Tudoran.
Niciunul dintre spectacole nu își propune o reconstituire a acelor momente din trecut, aflarea „adevărului”, oferirea unor verdicte sau lecții de istorie. Spectacolele s-au născut din întâlnirea artiștilor cu o realitate sau cu urme ale ei, cu memoria celor intervievați sau cu diferite arhive și nu din întâlnirea cu un text, așa cum se întâmplă de obicei în realizarea unui spectacol de teatru. Totuși, deși 20/20 și X mm din Y km folosesc documentarea ca metodă de lucru în procesul de creație, acestea nu sunt spectacole de teatru documentar în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt spectacole în care ficțiunea, documentele oficiale și neoficiale, memoria, experiența trăită direct de unii dintre artiștii participanți la proiect, poveștile ce fac conexiuni din perspectiva prezentului se întâlnesc pe scenă, se oglindesc unele pe altele, se completează, se contrazic.
Discuțiile cu publicul, care au loc după fiecare reprezentație, fac parte din conceptul spectacolului. Ele creează un cadru în care spectatorii să poată participa la un dialog pe teme mai puțin abordate în spațiul public, dar care îi privesc. Miza este aceea de a lua parte și nu doar de a asista la un dialog, de cele mai multe ori simulat, așa cum este cel oferit de societatea de astăzi. Teatrul, prin condiția lui de „aici și acum”, creează contextul în care această întâlnire poate avea loc.
Ambele spectacole fac parte dintr-un demers artistic al Gianinei Cărbunariu în care teme ale istoriei recente sau teme din actualitate românească devin puncte de plecare pentru proiecte precum: 20/20, X mm din Y km, Sold Out (realizat la Teatrul Kammerspiele din Munchen – un spectacol pe tema vânzării sașilor și șvabilor în timpul regimului comunist) sau Roșia Montană – pe linie fizică și politică (coproducție dramAcum și Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regizori și dramaturgi: Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean și Peca Ștefan).
X mm din Y km a avut premiera în 18 noiembrie 2011, în cadrul Festivalului Temps d’Images de la Cluj și a atras atenția internațională încă din primul moment: articolul Isabellei Wesselingh a fost publicat în L’Express și preluat de numeroase ziare din Europa, Asia și lumea arabă. Spectacolul s-a bucurat de o primire foarte călduroasă în Polonia, unde a fost prezentat în luna martie la Teatrul TR Warszawa în mini-stagiunea românească organizată de Institutul Cultural Român din Varșovia. Festivalul Internațional de Teatru de la Nitra intenționează să coproducă, în cadrul secțiunii Parallel Lives – 20th Century Through the Eyes of Secret Police, următorul spectacol inspirat din cercetarea arhivelor Securității și realizat de aceeași echipă de creatori. Începând din 26 aprilie 2012, spectacolul X mm din Y km va avea 12 reprezentații gratuite, oferite studenților din București, Târgu-Mureș, Iași, Timișoara și Sibiu, turneu organizat cu sprijinul AFCN.
20/20 a avut premiera în octombrie 2009, a avut 50 de reprezentații în acești 3 ani și a fost prezentat în festivaluri internaționale europene prestigioase cum ar fi: Festivalul Dialog de la Wrocłav din Polonia, Festivalul Internațional New Drama de la Budapesta, Festivalul Internațional de Teatru de la Novi Sad, precum și în numeroase alte festivaluri din România și din Ungaria. Spectacolul a fost selecționat și se va juca în această vară la London International Festival of Theatre (LIFT), în cadrul Olimpiadei Culturale.20/20 a fost premiat atât în România, cât și în Ungaria și a fost deja prezentat în București în 2010, în cadrul Festivalului Național de Teatru.
X mm din Y km – marți, 24 aprilie, ora 19:30, Teatrul Odeon din București, Sala Studio. Spectacolul va fi urmat de discuții cu publicul.
20/20 – miercuri, 25 aprilie, ora 19:30, Teatrul Odeon din București, Sala Studio. Spectacolul va fi urmat de discuții cu publicul.
Mulțumim Institutului Balassi – Centrul Cultural al Ungariei din București – pentru sprijinul acordat în prezentarea spectacolului 20/20 publicului bucureștean.
Monday, February 6, 2012
poem sistematic
cica undeva candva ...Isus a lasat o vorba...maaaaaaaaai...nimic nu va mai fi la fel fara mine...Isus...ma uit in ochii tai si ti spun ca totul va fi la fel...chiar daca stiai asta....freezing rain...freezing souls...freezing money...iarta ma caci nu stiu ce faci...
Saturday, January 28, 2012
Dosarele Securităţii ca un performance colectiv
Ce tip de ficţiuni sînt dosarele Securităţii? Prin ce transformări de conţinut trece realitatea documentată ca să devină realitate transcrisă şi retranscriere performată? Cum se arhivează existenţa de zi cu zi, în aşa fel încît să-i poată fi multiplicate mecanismele de supravieţuire prin manipulare?
X milimetri din Y kilometri, regizat de Gianina Cărbunariu şi produs de Asociaţia Colectiv A din Cluj, este primul spectacol din România care construieşte o perspectivă teatrală asupra unui subiect vulnerabil, controversat şi puţin nuanţat socio-politic, cu numeroase capcane ideologice. Este vorba despre dosarele Securităţii. Scenariul de spectacol este stenograma întîlnirii între actori sociali care-şi joacă rolurile de solidaritate cu sistemul - Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Croitoru, responsabil cu propaganda în cadrul Comitetului Municipal Bucureşti al Partidului Comunist Român, pe de o parte, şi, pe de altă parte, scriitorul Dorin Tudoran. Un al patrulea personaj, care apare în spectacol sub denumirea de TO – Tehnică Operativă - este chiar ’’mecanismul’’ care înregistrează întîlnirea.
Dorin Tudoran este unul dintre cei mai reprezentativi disidenţi din România, membru al Partidului Comunist Român pînă în 1982 şi membru în consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din 1977 pînă în 1981, cînd îşi dă demisia. Pe data de 1 august 1984, după ce i se refuză dreptul de a emigra împreună cu familia, Tudoran îi adresează un memoriu lui Nicolae Ceauşescu, în care afirmă: "ca scriitor, cetățean și părinte m-am convins definitiv că între credințele mele cele mai profunde despre Om si Drepturile sale inalienabile, Libertate și Democrație, Dialog și Opinie, Cinste și Echitate, Cultură și Educație, Patriotism și Sacrificiu etc. și realitățile românești de azi există o prăpastie de netrecut"[1]. Tudoran pleacă din România pe 24 iulie 1985, după o grevă a foamei de 40 de zile.
Dosarele Securităţii reprezintă cea mai tensionată bibliotecă a vieţii sociale din perioada comunistă şi nu numai, o arhivă umană instrumentată de un sistem care şi-a creat propria literatură, propria dramaturgie cotidiană, cu fişe de ’’personaje’’ detaliate diabolic de riguros.
Gianina Cărbunariu pune în discuţie laboratorul de performare a limbajului de supraveghere, denunţare şi înfierare a abaterilor de la normele sistemului, laborator construit sub forma unei permanente alternări şi alterări a adevărului prin ficţionalizare şi a ficţionalizării prin imixtiunea adevărurilor posibile. Prin punerea în scenă a unui eveniment cheie din dosarul lui Tudoran, Cărbunariu concepe un spaţiu de repetiţie a societăţii care controlează, apelînd la formula dramatică a interogatoriului subversiv, şi care este, la rîndul ei, controlată.
http://www.youtube.com/watch?v=Es-Y4FDSs0E
Convenţia teatrală, care defineşte şi conceptul montării, are în centru perceperea dosarului de securitate ca un macrospectacol politic şi a stenogrameni ca un text dramatic cu multiple contradicţii interioare. Convenţia potenţează astfel spectacularitatea interacţiunilor verbale, gradul pervers al înscenării permanente (palma pe care o primeşte Tudoran este reluată de cîteva ori şi filmată, iar atunci cînd Tudoran iese din cameră, este filmată doar direcţia palmei, nu şi chipul care o primeşte) şi distanţarea personajelor în interiorul rolurilor care le sînt distribuite. Convenţia teatrală devine, prin transfer de identitate, marcă a convenţiei sociale.
Ancheta se transformă într-un show atroce. Politica rolurilor este parte din scenariul abuziv care îşi poate schimba oricînd parametrii de implicare.
Spectacolul începe ca o loterie. Actorii trag la sorţi personajele pe care le vor juca, le schimbă între ei pe parcursul spectacolului, demonstrînd arbitraritatea cadrului convenţional în care funcţionează. Întrebările sînt reluate, acţiunile sînt re-executate, ticurile gestuale sînt re-performate, instituindu-se astfel imaginea unei scene-platou în care fiecare intervenţie este repetată pentru a putea fi în acord cu adevărurile şi ficţiunile dosarului. Actorii - Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Toma Dănilă - reuşesc excelent să spună ce au spus cu cîteva secunde înainte într-un registru total diferit, să repete repetiţia, să păstreze o distanţă de echilibru în interpretarea personajelor, să inducă senzaţia de schizoidie totală, proprie spectacolului social din acea perioadă. Dedublările comportamentale ale celor care făceau sistemul să meargă mai departe sînt expuse în toată macabra lor operativitate.
X milimetri din Y kilometri este spectacolul shizoidei unui sistem (tocmai de aceea convenţia aleasă e perfectă pentru miza montării) care manipula şi falsifica pînă la alienare mărutii şi comportamente, privîndu-le, prin denivelările semantice la care erau supuse, de rigoarea adevărului faptic. Care este, pînă la urmă, raportul dintre realitatea factuală a datelor şi realităţile ficţionale care prelucrează aceste date printr-o repunere a lor în pagină? Unde începe spectaculosul distorsionărilor şi cît de ’’actori’’ sînt anchetatorii din moment ce ştiu că particpă la o înscenare în care orice discurs era instrumentat ca o probă împotriva celui care îl rostea, ca o atitudine în dezacord cu limbajul şi gestica oficiale?
Investirea kilometrajului adevărurilor mărtutisite cu milimetri de dubiu reprezintă cadrul retoric al scenariului de spectacol.
Asistăm la relativizarea oricărui adevăr înregistrat, la construcţia unui show social total în care anchetaţii, anchetatorii şi martorii taciţi participau la o suprafalsificare generală.
Consimţirea mascaradei prin pact cu tăcerea publică produce un discurs duplicitar şi, prin extensie, spectacular prin excelenţă.
Transformarea spaţiului de joc într-un dosar permanent - pe podea sînt scrise fragmente din paginile dosarului supravegheat -, într-un spaţiu al martocraţiei devine emblematică pentru gradul de extrapolare a situaţiei construie în spectacol. Trăim într-un script colectiv, într-un dosar cu file scrise în numele noastre, într-un jurnal pe care aţii ni l-au asamblat. Aceşti alţii, însă, nu sînt vinovaţii absoluţi, iar noi nu sîntem victimele definitve. Calificarea pentru un rol sau altul este temporară şi ea nu poate fi înţeleasă decît dacă problematizăm nunaţele unui tip de comportament social normat şi, implicit, underground-ul sistemului.
Este discutabil în spectacol importul de atitudine etică exterioară, pînă la urmă, cadrului intim al sistemului de referinţă. Adică percepţia pe care încercăm să o impunem uneori, din afară, lumii despre care vorbim. Igienizarea socio-politică a unui sistem nu cred că poate veni decît de la cei care au fost actorii acestui sistem. Tocmai de aceea, fraza ’’recunosc şi îmi cer iertare că am colaborat’’, scrisă pe pereţi la final, este problematică. Cine să recunoască? Cei care au fost turnători? Cei care au legitimat prin tăcere spectacolul turnătoriilor? Toţi?
Din perspectiva acestor întrebări şi a multor altora pe care spectacolul le naşte, este extrem de important să dezbatem relevanţa politică a unei creaţii teatrale cu implicaţii complexe, la care vă recomand să participaţi.
[1] Gabriel Dimisianu, Ceva despre disidență și disidenți, România literară, nr. 42, 2007
Mihaela Michailov
http://www.artactmagazine.ro/dosarele-securitatii-ca-un-performance-colecti.html
X milimetri din Y kilometri, regizat de Gianina Cărbunariu şi produs de Asociaţia Colectiv A din Cluj, este primul spectacol din România care construieşte o perspectivă teatrală asupra unui subiect vulnerabil, controversat şi puţin nuanţat socio-politic, cu numeroase capcane ideologice. Este vorba despre dosarele Securităţii. Scenariul de spectacol este stenograma întîlnirii între actori sociali care-şi joacă rolurile de solidaritate cu sistemul - Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Croitoru, responsabil cu propaganda în cadrul Comitetului Municipal Bucureşti al Partidului Comunist Român, pe de o parte, şi, pe de altă parte, scriitorul Dorin Tudoran. Un al patrulea personaj, care apare în spectacol sub denumirea de TO – Tehnică Operativă - este chiar ’’mecanismul’’ care înregistrează întîlnirea.
Dorin Tudoran este unul dintre cei mai reprezentativi disidenţi din România, membru al Partidului Comunist Român pînă în 1982 şi membru în consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din 1977 pînă în 1981, cînd îşi dă demisia. Pe data de 1 august 1984, după ce i se refuză dreptul de a emigra împreună cu familia, Tudoran îi adresează un memoriu lui Nicolae Ceauşescu, în care afirmă: "ca scriitor, cetățean și părinte m-am convins definitiv că între credințele mele cele mai profunde despre Om si Drepturile sale inalienabile, Libertate și Democrație, Dialog și Opinie, Cinste și Echitate, Cultură și Educație, Patriotism și Sacrificiu etc. și realitățile românești de azi există o prăpastie de netrecut"[1]. Tudoran pleacă din România pe 24 iulie 1985, după o grevă a foamei de 40 de zile.
Dosarele Securităţii reprezintă cea mai tensionată bibliotecă a vieţii sociale din perioada comunistă şi nu numai, o arhivă umană instrumentată de un sistem care şi-a creat propria literatură, propria dramaturgie cotidiană, cu fişe de ’’personaje’’ detaliate diabolic de riguros.
Gianina Cărbunariu pune în discuţie laboratorul de performare a limbajului de supraveghere, denunţare şi înfierare a abaterilor de la normele sistemului, laborator construit sub forma unei permanente alternări şi alterări a adevărului prin ficţionalizare şi a ficţionalizării prin imixtiunea adevărurilor posibile. Prin punerea în scenă a unui eveniment cheie din dosarul lui Tudoran, Cărbunariu concepe un spaţiu de repetiţie a societăţii care controlează, apelînd la formula dramatică a interogatoriului subversiv, şi care este, la rîndul ei, controlată.
http://www.youtube.com/watch?v=Es-Y4FDSs0E
Convenţia teatrală, care defineşte şi conceptul montării, are în centru perceperea dosarului de securitate ca un macrospectacol politic şi a stenogrameni ca un text dramatic cu multiple contradicţii interioare. Convenţia potenţează astfel spectacularitatea interacţiunilor verbale, gradul pervers al înscenării permanente (palma pe care o primeşte Tudoran este reluată de cîteva ori şi filmată, iar atunci cînd Tudoran iese din cameră, este filmată doar direcţia palmei, nu şi chipul care o primeşte) şi distanţarea personajelor în interiorul rolurilor care le sînt distribuite. Convenţia teatrală devine, prin transfer de identitate, marcă a convenţiei sociale.
Ancheta se transformă într-un show atroce. Politica rolurilor este parte din scenariul abuziv care îşi poate schimba oricînd parametrii de implicare.
Spectacolul începe ca o loterie. Actorii trag la sorţi personajele pe care le vor juca, le schimbă între ei pe parcursul spectacolului, demonstrînd arbitraritatea cadrului convenţional în care funcţionează. Întrebările sînt reluate, acţiunile sînt re-executate, ticurile gestuale sînt re-performate, instituindu-se astfel imaginea unei scene-platou în care fiecare intervenţie este repetată pentru a putea fi în acord cu adevărurile şi ficţiunile dosarului. Actorii - Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Toma Dănilă - reuşesc excelent să spună ce au spus cu cîteva secunde înainte într-un registru total diferit, să repete repetiţia, să păstreze o distanţă de echilibru în interpretarea personajelor, să inducă senzaţia de schizoidie totală, proprie spectacolului social din acea perioadă. Dedublările comportamentale ale celor care făceau sistemul să meargă mai departe sînt expuse în toată macabra lor operativitate.
X milimetri din Y kilometri este spectacolul shizoidei unui sistem (tocmai de aceea convenţia aleasă e perfectă pentru miza montării) care manipula şi falsifica pînă la alienare mărutii şi comportamente, privîndu-le, prin denivelările semantice la care erau supuse, de rigoarea adevărului faptic. Care este, pînă la urmă, raportul dintre realitatea factuală a datelor şi realităţile ficţionale care prelucrează aceste date printr-o repunere a lor în pagină? Unde începe spectaculosul distorsionărilor şi cît de ’’actori’’ sînt anchetatorii din moment ce ştiu că particpă la o înscenare în care orice discurs era instrumentat ca o probă împotriva celui care îl rostea, ca o atitudine în dezacord cu limbajul şi gestica oficiale?
Investirea kilometrajului adevărurilor mărtutisite cu milimetri de dubiu reprezintă cadrul retoric al scenariului de spectacol.
Asistăm la relativizarea oricărui adevăr înregistrat, la construcţia unui show social total în care anchetaţii, anchetatorii şi martorii taciţi participau la o suprafalsificare generală.
Consimţirea mascaradei prin pact cu tăcerea publică produce un discurs duplicitar şi, prin extensie, spectacular prin excelenţă.
Transformarea spaţiului de joc într-un dosar permanent - pe podea sînt scrise fragmente din paginile dosarului supravegheat -, într-un spaţiu al martocraţiei devine emblematică pentru gradul de extrapolare a situaţiei construie în spectacol. Trăim într-un script colectiv, într-un dosar cu file scrise în numele noastre, într-un jurnal pe care aţii ni l-au asamblat. Aceşti alţii, însă, nu sînt vinovaţii absoluţi, iar noi nu sîntem victimele definitve. Calificarea pentru un rol sau altul este temporară şi ea nu poate fi înţeleasă decît dacă problematizăm nunaţele unui tip de comportament social normat şi, implicit, underground-ul sistemului.
Este discutabil în spectacol importul de atitudine etică exterioară, pînă la urmă, cadrului intim al sistemului de referinţă. Adică percepţia pe care încercăm să o impunem uneori, din afară, lumii despre care vorbim. Igienizarea socio-politică a unui sistem nu cred că poate veni decît de la cei care au fost actorii acestui sistem. Tocmai de aceea, fraza ’’recunosc şi îmi cer iertare că am colaborat’’, scrisă pe pereţi la final, este problematică. Cine să recunoască? Cei care au fost turnători? Cei care au legitimat prin tăcere spectacolul turnătoriilor? Toţi?
Din perspectiva acestor întrebări şi a multor altora pe care spectacolul le naşte, este extrem de important să dezbatem relevanţa politică a unei creaţii teatrale cu implicaţii complexe, la care vă recomand să participaţi.
[1] Gabriel Dimisianu, Ceva despre disidență și disidenți, România literară, nr. 42, 2007
Mihaela Michailov
http://www.artactmagazine.ro/dosarele-securitatii-ca-un-performance-colecti.html
Wednesday, January 4, 2012
"x mm din y km"
În ceaţă, pe malul Someşului
- Festivalul "Temps d'images", Cluj-Napoca -
Nu am stat decît patru zile la Cluj, interesată în primul rînd de platforma de teatru din ultima parte a Festivalului. Dar oricît de restrictivă a fost alegerea mea, am putut realiza dintr-o privire ambiţiile şi complexitatea acestui festival, independent, deschis către contemporaneitate şi diversitate artistică. Am apreciat dorinţa fermă a organizatorilor (directoarea artistică, Miki Branişte, cu colectivA, producător, şi Iulia Popovici, curator) de a nu căuta performanţa sau finişul îngheţat al unui produs artistic, ci dimpotrivă, de a privilegia drumul către el, adică procesul de creaţie, văzut din diferite unghiuri. Şi de aici diferenţele de nivel, dar care pot fi incluse în acest elan general de a crea şi de a dori să fie auziţi, mai ales din afară. Se vorbea mult engleza, şi pe scenă, şi în discuţiile publice, care, dincolo de politeţea pentru invitaţii străini, trăda o anume naivitate febrilă de a fi european cu orice preţ. Un festival al tinerilor şi pentru tineri, deşi nu se cerea cartea de identitate la intrare. „Fabrica de Pensule“ plutea ca o fabuloasă navă în ceaţa serii ce se lăsase în ultimele zile la Cluj, cu inima sa de lumină în cele două săli destinate teatrului. Deşi cunoscut ca centru de artă alternativă, ce găzduieşte ateliere de artişti, restul încăperilor au rămas mai degrabă îngheţate în întuneric, păzite de simpaticul Trepied, dulău care, lovit pesemne de vreo maşină, a pierdut definitiv calificativul de nobil patruped. La nici doi ani de existenţă, Fabrica mai are nevoie de multe fonduri şi în continuare de entuziasmul de care însă Miki Branişte şi echipa sa nu duc lipsă. Am regăsit deci în acest prag de iarnă cîteva spectacole, reprezentative pentru underground-ul teatrului românesc, după care alerg de cîţiva ani. Mai precis, acest tip de teatru inspirat de verbatimul de la Royal Court, teatrul document, care a împînzit Europa, dar care în România are accente şi laturi deosebite.
Scheletul din dulapul din copilărie
E ciudat, mulţi tineri, născuţi în jurul lui 1989, sau care pe atunci de-abia mergeau la grădiniţă, par preocupaţi astăzi să afle cu adevărat ceea ce s-a întîmplat pe atunci. Faptele nu sînt gîndite ca acte fondatoare, ci mai ales ca vini ascunse, „scheletul din dulap“ din dramele ibseniene. Ce înseamnă asta? Înseamnă că versiunile oficiale sau cele oglindite de media nu sînt nici satisfăcătoare şi nici suficiente. Peter Sellars, care chiar dacă lucrează în special pe mari texte şi nu face un teatru document propriu-zis, adoră să pună degetul acolo unde problemele sociale sau politice deranjează. Pentru el, ceea ce trebuie să aducă nou teatrul este ceea ce organele media nu spun, şi mai ales să o spună altfel, cu alte mijloace decît acestea. Observaţia e simplă şi perfect eficace pentru cele cîteva spectacole de la Festival. X milimetri din Y kilometri, sau cîteva infime pagini din muntele de dosare din arhivele Securităţii, ultimul spectacol scris şi pus în scenă de Gianina Cărbunariu (produs de colectivA) pleacă de la stenograma unei discuţii cu Dorin Tudoran din martie 1985, la sediul de partid al Municipiului Bucureşti, despre cererea sa de plecare definitivă în străinatate. Discuţia a fost înregistrată de Securitate. Deci, textul a fost „jucat“ înainte de a fi transcris şi devenit scenariu de spectacol. Spectatorii intră în sală – un spaţiu liber, deschis, fiecare cu un scaun pliant – şi sînt invitaţi să se aşeze unde vor. Solul şi pereţii sînt negri, acoperiţi de rînduri scrise cu cretă, din stenograma discuţiei ce se va rejuca în faţa noastră. Actorii (Mădălina Ghiţescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos şi Toma Dănilă) îşi trag la sorţi rolurile, de altfel le vor purta pînă la un moment dat, şi le vor schimba între ei ca o ştafetă, fiecare aducînd o altă nuanţă, însă în linia generală a personajului: Dorin Tudoran, tovarăşul de la Partid, tovarăşul de la informare, adică securistul, care va filma discuţia, şi D.R. Popescu, pe atunci secretar al Uniunii Scriitorilor. Se joacă textul original, se fac dese opriri, reluări, sau explicaţii ale unor situaţii de atunci, pentru publicul de astăzi. Două ecrane pe cele două laturi ale sălii proiectează imagini, prim-planuri, detalii ale stenogramei etc. cu efecte de distanţare, de umor scrîşnit. Spectacolul este în continuă mişcare, un du-te-vino permanent între actori, personaje, text, spectatori. Ultima secvenţă este reluată de mai multe ori. De fiecare dată cu alte accente ce lasă loc altor întrebări, devenind astfel mai mult decît simpla recitare a unui proces-verbal. Actorii părăsesc sala, se întorc apoi şi încep să scrie cu creta, pe pereţii negri, cîteva rînduri: „Recunosc şi-mi pare rău, cer iertare că am colabo...“ Fraza nu este dusă pînă la capăt. Căci pînă acum nici unul dintre foştii securişti sau colaboratori nu şi-a cerut iertare... Adăugaţi aici cîteva insert-uri violente despre corupţia actuală, injustiţii; textul este propulsat în actualitate, întrebările de ieri capătă alt sens astăzi. Spectacolul e extrem de puternic, cu mijloacele teatrului, fiind în acelaşi timp ferm ataşat documentului iniţial.
Mirella Patureau
http://dilemaveche.ro
- Festivalul "Temps d'images", Cluj-Napoca -
Nu am stat decît patru zile la Cluj, interesată în primul rînd de platforma de teatru din ultima parte a Festivalului. Dar oricît de restrictivă a fost alegerea mea, am putut realiza dintr-o privire ambiţiile şi complexitatea acestui festival, independent, deschis către contemporaneitate şi diversitate artistică. Am apreciat dorinţa fermă a organizatorilor (directoarea artistică, Miki Branişte, cu colectivA, producător, şi Iulia Popovici, curator) de a nu căuta performanţa sau finişul îngheţat al unui produs artistic, ci dimpotrivă, de a privilegia drumul către el, adică procesul de creaţie, văzut din diferite unghiuri. Şi de aici diferenţele de nivel, dar care pot fi incluse în acest elan general de a crea şi de a dori să fie auziţi, mai ales din afară. Se vorbea mult engleza, şi pe scenă, şi în discuţiile publice, care, dincolo de politeţea pentru invitaţii străini, trăda o anume naivitate febrilă de a fi european cu orice preţ. Un festival al tinerilor şi pentru tineri, deşi nu se cerea cartea de identitate la intrare. „Fabrica de Pensule“ plutea ca o fabuloasă navă în ceaţa serii ce se lăsase în ultimele zile la Cluj, cu inima sa de lumină în cele două săli destinate teatrului. Deşi cunoscut ca centru de artă alternativă, ce găzduieşte ateliere de artişti, restul încăperilor au rămas mai degrabă îngheţate în întuneric, păzite de simpaticul Trepied, dulău care, lovit pesemne de vreo maşină, a pierdut definitiv calificativul de nobil patruped. La nici doi ani de existenţă, Fabrica mai are nevoie de multe fonduri şi în continuare de entuziasmul de care însă Miki Branişte şi echipa sa nu duc lipsă. Am regăsit deci în acest prag de iarnă cîteva spectacole, reprezentative pentru underground-ul teatrului românesc, după care alerg de cîţiva ani. Mai precis, acest tip de teatru inspirat de verbatimul de la Royal Court, teatrul document, care a împînzit Europa, dar care în România are accente şi laturi deosebite.
Scheletul din dulapul din copilărie
E ciudat, mulţi tineri, născuţi în jurul lui 1989, sau care pe atunci de-abia mergeau la grădiniţă, par preocupaţi astăzi să afle cu adevărat ceea ce s-a întîmplat pe atunci. Faptele nu sînt gîndite ca acte fondatoare, ci mai ales ca vini ascunse, „scheletul din dulap“ din dramele ibseniene. Ce înseamnă asta? Înseamnă că versiunile oficiale sau cele oglindite de media nu sînt nici satisfăcătoare şi nici suficiente. Peter Sellars, care chiar dacă lucrează în special pe mari texte şi nu face un teatru document propriu-zis, adoră să pună degetul acolo unde problemele sociale sau politice deranjează. Pentru el, ceea ce trebuie să aducă nou teatrul este ceea ce organele media nu spun, şi mai ales să o spună altfel, cu alte mijloace decît acestea. Observaţia e simplă şi perfect eficace pentru cele cîteva spectacole de la Festival. X milimetri din Y kilometri, sau cîteva infime pagini din muntele de dosare din arhivele Securităţii, ultimul spectacol scris şi pus în scenă de Gianina Cărbunariu (produs de colectivA) pleacă de la stenograma unei discuţii cu Dorin Tudoran din martie 1985, la sediul de partid al Municipiului Bucureşti, despre cererea sa de plecare definitivă în străinatate. Discuţia a fost înregistrată de Securitate. Deci, textul a fost „jucat“ înainte de a fi transcris şi devenit scenariu de spectacol. Spectatorii intră în sală – un spaţiu liber, deschis, fiecare cu un scaun pliant – şi sînt invitaţi să se aşeze unde vor. Solul şi pereţii sînt negri, acoperiţi de rînduri scrise cu cretă, din stenograma discuţiei ce se va rejuca în faţa noastră. Actorii (Mădălina Ghiţescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos şi Toma Dănilă) îşi trag la sorţi rolurile, de altfel le vor purta pînă la un moment dat, şi le vor schimba între ei ca o ştafetă, fiecare aducînd o altă nuanţă, însă în linia generală a personajului: Dorin Tudoran, tovarăşul de la Partid, tovarăşul de la informare, adică securistul, care va filma discuţia, şi D.R. Popescu, pe atunci secretar al Uniunii Scriitorilor. Se joacă textul original, se fac dese opriri, reluări, sau explicaţii ale unor situaţii de atunci, pentru publicul de astăzi. Două ecrane pe cele două laturi ale sălii proiectează imagini, prim-planuri, detalii ale stenogramei etc. cu efecte de distanţare, de umor scrîşnit. Spectacolul este în continuă mişcare, un du-te-vino permanent între actori, personaje, text, spectatori. Ultima secvenţă este reluată de mai multe ori. De fiecare dată cu alte accente ce lasă loc altor întrebări, devenind astfel mai mult decît simpla recitare a unui proces-verbal. Actorii părăsesc sala, se întorc apoi şi încep să scrie cu creta, pe pereţii negri, cîteva rînduri: „Recunosc şi-mi pare rău, cer iertare că am colabo...“ Fraza nu este dusă pînă la capăt. Căci pînă acum nici unul dintre foştii securişti sau colaboratori nu şi-a cerut iertare... Adăugaţi aici cîteva insert-uri violente despre corupţia actuală, injustiţii; textul este propulsat în actualitate, întrebările de ieri capătă alt sens astăzi. Spectacolul e extrem de puternic, cu mijloacele teatrului, fiind în acelaşi timp ferm ataşat documentului iniţial.
Mirella Patureau
http://dilemaveche.ro
Monday, December 5, 2011
TEATRU. Dorin Tudoran, fișe de lectură. Reluăm Autor: Iulia POPOVICI
Inițial, spectacolul Gianinei Cărbunariu se numea X centimetri din Y kilometri: o secțiune infimă, cea la care autoarea a avut acces, din kilometrii de dosare (de colaborare și urmărire) din Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Între timp, domeniul luptei s-a restrîns și mai mult și a încetat a mai avea de-a face cu problema colaborării, a turnătoriei, a supravegherii informale.
X milimetri din Y kilometri e de departe spectacolul cel mai conceptual, să-i zicem așa, dintre creațiile de pînă acum ale Gianinei Cărbunariu, iar tema lui este chestionarea limitei de adevăr a fidelelor documente ale trecutului recent. Punctul de plecare – și singurul conținut textual oferit – este stenograma unei întîlniri-ședință, între Nicolae Croitoru, secretar cu propaganda al Comitetului Municipal București al PCR, și scriitorul Dorin Tudoran, în prezența președintelui Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, datată 25 martie 1985, în momentul în care Tudoran, care depusese cerere de emigrare, rămăsese fără serviciu, iar eliberarea pașaportului îi era continuu amînată (scriitorul avea să emigreze în iulie același an, după o grevă a foamei de 40 de zile). Stenograma reuniunii – la care a existat și un al patrulea martor, sistemul de înregistrare al Securității (transformat, în spectacol, în personajul TO – Tehnică Operativă) – a fost reprodusă de Tudoran în recentul volum Eu, fiul lor, mărturia complexului mecanism de urmărire montat de poliția secretă comunistă la adresa lui. Recunoscut drept un disident „adevărat“, forțat de împrejurări să devină, din poet, un „gînditor politic“ (Radu Ioanid), Dorin Tudoran a intrat în vizorul Securității în 1980, pe cînd era deja un scriitor multipremiat și membru al Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor. În 1983 și-a dat demisia din Partidul Comunist. Lupta pentru plecarea din România a cuprins, ulterior, inclusiv o scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu (în 1984), iar dosarul lui conține un număr semnificativ de delațiuni semnate de prieteni, apropiați, cunoștințe, mulți dintre ei – persoane cunoscute (inclusiv un alt disident faimos, matematicianul Mihai Botez). De ce, așadar, să apelezi, într-un spectacol despre colaboraționism, la transcrierea unei discuții publice, desfășurată într-un context (convocare semioficială, la sediul Comitetului Municipal de Partid) în care toți participanții erau conștienți de existența microfoanelor?
Cei patru actori – Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos și Toma Dănilă – încep prin a trage la sorți rolurile pe care urmează să le joace (nu e lucru ușor să joci într-un astfel de spectacol, care-ți cere să-ți asumi partituri foarte diferite și să navighezi constant la limita dedublării, a distanțării brechtiene, și nu mulți actori ar putea-o face; cei de față reușesc în mod admirabil). Există în conținutul stenogramei indicii că întîlnirea fusese înregistrată nu doar audio, ci și video, motiv pentru care „sarcina“ personajului TO este de a-i filma pe ceilalți (pe lîngă cea de a se „asigura“ de fidelitatea reproducerii textului; proiecția video live funcționează, la nivelul întregului spectacol, ca formă constantă de supraveghere și, totodată, ca oglindă). În reprezentația văzută de mine, configurația inițială, dată de tragerea la sorți, o plasa pe Paula Gherghe în rolul de TO, pe Rolando Matsangos – în rolul lui Tudoran, pe Mădălina Ghițescu, în cel al lui D.R. Popescu și pe Toma Dănilă în cel al lui Croitoru. Podeaua e acoperită cu fragmente de note informative, scrise cu creta, plasarea spectatorilor e liberă, singurul element de decor fiind o masă pe două capre de lemn, cu un microfon atașat pe una dintre părți și care-și schimbă în permanență locul.
Prima parte a stenogramei abundă în detalii contextuale și contradicții între vorbitori privitor la ordinea evenimentelor: i s-a oferit lui Tudoran un post la Luceafărul, și cînd? Și postul de la Uniunea Scriitorilor, a fost real sau nu? Cum a fost cu postul de primitor-distribuitor la ICRA (Întreprinderea de Comerț cu Ridicata pentru Produse Alimentare)? Sînt adevăruri insignifiante, dar importante atît în economia poziției asumate de Nicolae Croitoru versus Dorin Tudoran, cît și în economia spectacolului. Spre deosebire de alți comentatori, nu cred că agramatismele din transcrierea intervențiilor lui Tudoran, care cu greu i-ar putea fi atribuite unui scriitor, sînt indicii ale unor „intervenții creative“ din partea securiștilor. Mecanismele fabricatoare ale poliției politice românești, chiar și atunci cînd descoperea colaboratori acolo unde nu exista nici un angajament (cazul, arhicunoscut, al lui N.C. Munteanu), nu se bazau pe invenția factuală, ci pe interpretarea și manipularea datelor realmente existente (și, adeseori, pe deturnarea limbajului), inclusiv în ce privește notele informative, în care pentru valoarea de adevăr a relatării (indiferent cît de fabulistică, din perspectiva celui turnat) garanta colaboratorul-informator. (Sigur că Partidul și angajații Securității erau cu totul străini de teoriile privind funcția performativă a limbajului dar erau, în schimb, adevărați pionieri în domeniu.) Asta e, în profunzime, miza și premisa spectacolului Gianinei Cărbunariu – valoarea relativă de adevăr a unor realități construite din cuvinte care, în jocul limbii, îl suspendă pe „protagonist“, în același timp, în postura de trădător de neam (și limbă, scriitor fiind) și în cea de erou.
Actorii se opresc și reiau textul, la un moment dat încep să schimbe rolurile între ei (și poziția mesei). Iar opțiunea pentru stenogramă în locul mult mai „apetisantelor“ turnătorii devine evidentă: adevărul factual al stenogramei este incontestabil – nu e vorba despre o interpretare a celor spuse și relatate la mîna a doua, toate cuvintele reproduse au fost și rostite, însă adevărul discuției, felul în care cuvintele au fost spuse, intenția lor, limbajul corpurilor și al privirilor rămîne pentru totdeauna închis în bula temporală a momentului de atunci. D.R. Popescu tace mult – dar ce face el în timp ce tace (iar stenograma rămîne mută)? Limbajul dedublat, politizat al lui Croitoru nu-l distribuie în rolul unui oprimator, ci mai degrabă în cel al unui mesager al ordinii divino-politice (iar mesager fiind, are libertatea de a aduce în discuție teme prohibite, cum ar fi postul de radio Europa Liberă), cu misiunea de a pune lucrurile în ordinea lingvistică potrivită. În același timp, D.R. Popescu este prototipul „tovarășului de drum“, care încearcă să readucă în turmă oița rătăcită – și pentru că propria poziție e mult mai fragilă decît cea a lui Croitoru, ambiguitatea lui verbală e mult mai acută.
Dorin Tudoran devine un adevărat erou în momentul în care se desprinde din mrejele aluziilor atît de specifice unei societăți supravegheate (de pildă, trimiterea la „bezna“ din oraș și comparația cu iarna lui ’74: „În iarna aceasta nu a nins decît cîteva zile. În anul 1974, cînd făceam reportaje la Flacăra, a nins mult mai mult, dar aveam benzină. Acum nu există nimic“), moment în care devine stăpînul cuvintelor, iar paralimbajul încetează a mai fi relevant pentru semnificația directă a ceea ce spune. Acesta e finalul, după ce fiecare dintre participanți a exersat posibilele roluri puse în joc (de susținător al sistemului, colaborator sau opozant), roluri în care s-ar fi putut autodistribui aproape oricare dintre cetățenii Republicii Socialiste România, unul singur rămîne, practic, în scenă; eroismul lui Dorin Tudoran este, aici, o victorie asupra cuvintelor care generează realitatea.
Întregul text ce stă la baza scenariului din X milimetri… nu este altceva decît stenograma (fragmentară) extrasă din dosarul lui Dorin Tudoran și publicată de el însuși. Tudoran și-a dat acordul pentru utilizarea stenogramei în spectacol. Întrebarea e: totuși și de fapt, ale cui sînt drepturile de autor pentru acest text?
Asociația Colectiv A, Cluj
X milimetri din Y kilometri (premieră)
Text și regie: Gianina Cărbunariu
Video: Ciprian Mureșan
Cu: Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Toma Dănilă
X milimetri din Y kilometri e de departe spectacolul cel mai conceptual, să-i zicem așa, dintre creațiile de pînă acum ale Gianinei Cărbunariu, iar tema lui este chestionarea limitei de adevăr a fidelelor documente ale trecutului recent. Punctul de plecare – și singurul conținut textual oferit – este stenograma unei întîlniri-ședință, între Nicolae Croitoru, secretar cu propaganda al Comitetului Municipal București al PCR, și scriitorul Dorin Tudoran, în prezența președintelui Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, datată 25 martie 1985, în momentul în care Tudoran, care depusese cerere de emigrare, rămăsese fără serviciu, iar eliberarea pașaportului îi era continuu amînată (scriitorul avea să emigreze în iulie același an, după o grevă a foamei de 40 de zile). Stenograma reuniunii – la care a existat și un al patrulea martor, sistemul de înregistrare al Securității (transformat, în spectacol, în personajul TO – Tehnică Operativă) – a fost reprodusă de Tudoran în recentul volum Eu, fiul lor, mărturia complexului mecanism de urmărire montat de poliția secretă comunistă la adresa lui. Recunoscut drept un disident „adevărat“, forțat de împrejurări să devină, din poet, un „gînditor politic“ (Radu Ioanid), Dorin Tudoran a intrat în vizorul Securității în 1980, pe cînd era deja un scriitor multipremiat și membru al Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor. În 1983 și-a dat demisia din Partidul Comunist. Lupta pentru plecarea din România a cuprins, ulterior, inclusiv o scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu (în 1984), iar dosarul lui conține un număr semnificativ de delațiuni semnate de prieteni, apropiați, cunoștințe, mulți dintre ei – persoane cunoscute (inclusiv un alt disident faimos, matematicianul Mihai Botez). De ce, așadar, să apelezi, într-un spectacol despre colaboraționism, la transcrierea unei discuții publice, desfășurată într-un context (convocare semioficială, la sediul Comitetului Municipal de Partid) în care toți participanții erau conștienți de existența microfoanelor?
Cei patru actori – Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos și Toma Dănilă – încep prin a trage la sorți rolurile pe care urmează să le joace (nu e lucru ușor să joci într-un astfel de spectacol, care-ți cere să-ți asumi partituri foarte diferite și să navighezi constant la limita dedublării, a distanțării brechtiene, și nu mulți actori ar putea-o face; cei de față reușesc în mod admirabil). Există în conținutul stenogramei indicii că întîlnirea fusese înregistrată nu doar audio, ci și video, motiv pentru care „sarcina“ personajului TO este de a-i filma pe ceilalți (pe lîngă cea de a se „asigura“ de fidelitatea reproducerii textului; proiecția video live funcționează, la nivelul întregului spectacol, ca formă constantă de supraveghere și, totodată, ca oglindă). În reprezentația văzută de mine, configurația inițială, dată de tragerea la sorți, o plasa pe Paula Gherghe în rolul de TO, pe Rolando Matsangos – în rolul lui Tudoran, pe Mădălina Ghițescu, în cel al lui D.R. Popescu și pe Toma Dănilă în cel al lui Croitoru. Podeaua e acoperită cu fragmente de note informative, scrise cu creta, plasarea spectatorilor e liberă, singurul element de decor fiind o masă pe două capre de lemn, cu un microfon atașat pe una dintre părți și care-și schimbă în permanență locul.
Prima parte a stenogramei abundă în detalii contextuale și contradicții între vorbitori privitor la ordinea evenimentelor: i s-a oferit lui Tudoran un post la Luceafărul, și cînd? Și postul de la Uniunea Scriitorilor, a fost real sau nu? Cum a fost cu postul de primitor-distribuitor la ICRA (Întreprinderea de Comerț cu Ridicata pentru Produse Alimentare)? Sînt adevăruri insignifiante, dar importante atît în economia poziției asumate de Nicolae Croitoru versus Dorin Tudoran, cît și în economia spectacolului. Spre deosebire de alți comentatori, nu cred că agramatismele din transcrierea intervențiilor lui Tudoran, care cu greu i-ar putea fi atribuite unui scriitor, sînt indicii ale unor „intervenții creative“ din partea securiștilor. Mecanismele fabricatoare ale poliției politice românești, chiar și atunci cînd descoperea colaboratori acolo unde nu exista nici un angajament (cazul, arhicunoscut, al lui N.C. Munteanu), nu se bazau pe invenția factuală, ci pe interpretarea și manipularea datelor realmente existente (și, adeseori, pe deturnarea limbajului), inclusiv în ce privește notele informative, în care pentru valoarea de adevăr a relatării (indiferent cît de fabulistică, din perspectiva celui turnat) garanta colaboratorul-informator. (Sigur că Partidul și angajații Securității erau cu totul străini de teoriile privind funcția performativă a limbajului dar erau, în schimb, adevărați pionieri în domeniu.) Asta e, în profunzime, miza și premisa spectacolului Gianinei Cărbunariu – valoarea relativă de adevăr a unor realități construite din cuvinte care, în jocul limbii, îl suspendă pe „protagonist“, în același timp, în postura de trădător de neam (și limbă, scriitor fiind) și în cea de erou.
Actorii se opresc și reiau textul, la un moment dat încep să schimbe rolurile între ei (și poziția mesei). Iar opțiunea pentru stenogramă în locul mult mai „apetisantelor“ turnătorii devine evidentă: adevărul factual al stenogramei este incontestabil – nu e vorba despre o interpretare a celor spuse și relatate la mîna a doua, toate cuvintele reproduse au fost și rostite, însă adevărul discuției, felul în care cuvintele au fost spuse, intenția lor, limbajul corpurilor și al privirilor rămîne pentru totdeauna închis în bula temporală a momentului de atunci. D.R. Popescu tace mult – dar ce face el în timp ce tace (iar stenograma rămîne mută)? Limbajul dedublat, politizat al lui Croitoru nu-l distribuie în rolul unui oprimator, ci mai degrabă în cel al unui mesager al ordinii divino-politice (iar mesager fiind, are libertatea de a aduce în discuție teme prohibite, cum ar fi postul de radio Europa Liberă), cu misiunea de a pune lucrurile în ordinea lingvistică potrivită. În același timp, D.R. Popescu este prototipul „tovarășului de drum“, care încearcă să readucă în turmă oița rătăcită – și pentru că propria poziție e mult mai fragilă decît cea a lui Croitoru, ambiguitatea lui verbală e mult mai acută.
Dorin Tudoran devine un adevărat erou în momentul în care se desprinde din mrejele aluziilor atît de specifice unei societăți supravegheate (de pildă, trimiterea la „bezna“ din oraș și comparația cu iarna lui ’74: „În iarna aceasta nu a nins decît cîteva zile. În anul 1974, cînd făceam reportaje la Flacăra, a nins mult mai mult, dar aveam benzină. Acum nu există nimic“), moment în care devine stăpînul cuvintelor, iar paralimbajul încetează a mai fi relevant pentru semnificația directă a ceea ce spune. Acesta e finalul, după ce fiecare dintre participanți a exersat posibilele roluri puse în joc (de susținător al sistemului, colaborator sau opozant), roluri în care s-ar fi putut autodistribui aproape oricare dintre cetățenii Republicii Socialiste România, unul singur rămîne, practic, în scenă; eroismul lui Dorin Tudoran este, aici, o victorie asupra cuvintelor care generează realitatea.
Întregul text ce stă la baza scenariului din X milimetri… nu este altceva decît stenograma (fragmentară) extrasă din dosarul lui Dorin Tudoran și publicată de el însuși. Tudoran și-a dat acordul pentru utilizarea stenogramei în spectacol. Întrebarea e: totuși și de fapt, ale cui sînt drepturile de autor pentru acest text?
Asociația Colectiv A, Cluj
X milimetri din Y kilometri (premieră)
Text și regie: Gianina Cărbunariu
Video: Ciprian Mureșan
Cu: Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Toma Dănilă
Subscribe to:
Posts (Atom)
