Wednesday, March 31, 2010
deformati again
am jucat "deformatii" din nou, dupa mult timp , in green...mi am dat seama ca mi e extrem de drag spectacolul asta...mi e drag din cauza lui tudor, a dianei, a lui gheorghita si a lui glitza...
Tuesday, March 30, 2010
Monday, March 15, 2010
Monday, February 15, 2010
Thursday, January 7, 2010
god
În monolog cu divinitatea
Postat de Andreea Dobre in spectacole / 07 January 2010
Un actor are nevoie de public şi, undeva într-un colţişor al sufletului, îşi doreşte să fie recunoscut pe stradă. Actorul este acum personaj la Teatrul Luni de la Green Hours. Bazat pe texte din The Orphans de Eric Bogosian şi regizat de Marcel Ţop, spectacolul G.O.D. este alcătuit din mai multe monoloage interpretate de Toma Dănilă, întrerupte de apariţiile video ale lui Marius Bodochi.
Personajul-actor îşi face apariţia emoţionat în faţa unui regizor care l-ar putea binecuvânta cu un rol, îşi spune poezia pe varii glasuri şi pleacă. Se întoarce curând în frac, cu o mostră de Shakespeare şoptit printre mese, în lumină roşie. Doar aşa, să vedem că poate. Şi poate. Apoi domnul actor îşi ia un scaun şi ţine un discurs despre teatru, despre călătoria pe care o vom face cu toţii prin teatru, toţi ca un corp comun, ca un fluviu, ca, să zicem Gangele. Noi în seara asta suntem Gangele. Cu muzică de fundal în ton cu conţinutul, cu ambele mâneci pe microfon şi ochii aproape închişi de emoţie, actorul face abstracţie de micuţul spaţiu real şi aduce-n juru-i o solemnitate de gală. Dar balonul de săpun se sparge şi actorul ne readuce cu picioarele pe pământ: nimic din vieţile noastre nu se va schimba azi. Din spectacolul ăsta nu va mai rămâne nimic. Fac pariu că fiecare persoană care citeşte prezentele rânduri poate număra pe degetele de la o mână spectacolele, cărţile, filmele sau muzicile care i-au schimbat viaţa, care i-au curăţat parbrizul şi i-au pus în faţă un indicator spre calea-cea-aparent-bună. If any. Continuăm totuşi să ieşim, să deschidem ochii şi urechile, iar oameni continuă să se exprime în faţa noastră. Unii au nevoie să-şi umple timpul, iar alţii, să fie băgaţi în seamă: cerere şi ofertă. Dar ca să fii băgat în seamă trebuie să suferi; fără puţină durere nu meriţi nimic. Chiar şi aşa, a fi băgat în seamă e o nimica toată; trebuie s-o păţeşti urât de tot ca să te mai şi ţină minte. Suntem anesteziaţi, imuni, drama ne lasă rece dacă nu moare nimeni – abia atunci avem ce povesti pe mess: am fost acolo!
Actorul, în lenjerie roşie, cu voce de huligan şi multă piele la vedere, propovăduieşte binefacerile hedonismului: Bună seara… sunt Satana…! Apoi, în spirit de fair-play, îmbracă haina unui Iisus care împarte spectatorilor baloane colorate şi face reclamă unei vieţi în armonie cu universul. Revenind la stadiul de Om, el îşi pune câteva întrebări destul de grele despre toată chestiunea numită divinitate. În aproximativ o oră, spectacolul nu are un mesaj clar de transmis, dar reuşeşte să spună totuşi atât de multe. Iar, dacă aceasta a fost intr-adevăr o audiţie, atunci Toma Dănilă demonstrează că poate fi ironic, agresiv, prietenos, sensibil şi, pe scurt, interesant.
http://gingergroup.ro/2010/01/in-monolog-cu-divinitatea/
Postat de Andreea Dobre in spectacole / 07 January 2010
Un actor are nevoie de public şi, undeva într-un colţişor al sufletului, îşi doreşte să fie recunoscut pe stradă. Actorul este acum personaj la Teatrul Luni de la Green Hours. Bazat pe texte din The Orphans de Eric Bogosian şi regizat de Marcel Ţop, spectacolul G.O.D. este alcătuit din mai multe monoloage interpretate de Toma Dănilă, întrerupte de apariţiile video ale lui Marius Bodochi.
Personajul-actor îşi face apariţia emoţionat în faţa unui regizor care l-ar putea binecuvânta cu un rol, îşi spune poezia pe varii glasuri şi pleacă. Se întoarce curând în frac, cu o mostră de Shakespeare şoptit printre mese, în lumină roşie. Doar aşa, să vedem că poate. Şi poate. Apoi domnul actor îşi ia un scaun şi ţine un discurs despre teatru, despre călătoria pe care o vom face cu toţii prin teatru, toţi ca un corp comun, ca un fluviu, ca, să zicem Gangele. Noi în seara asta suntem Gangele. Cu muzică de fundal în ton cu conţinutul, cu ambele mâneci pe microfon şi ochii aproape închişi de emoţie, actorul face abstracţie de micuţul spaţiu real şi aduce-n juru-i o solemnitate de gală. Dar balonul de săpun se sparge şi actorul ne readuce cu picioarele pe pământ: nimic din vieţile noastre nu se va schimba azi. Din spectacolul ăsta nu va mai rămâne nimic. Fac pariu că fiecare persoană care citeşte prezentele rânduri poate număra pe degetele de la o mână spectacolele, cărţile, filmele sau muzicile care i-au schimbat viaţa, care i-au curăţat parbrizul şi i-au pus în faţă un indicator spre calea-cea-aparent-bună. If any. Continuăm totuşi să ieşim, să deschidem ochii şi urechile, iar oameni continuă să se exprime în faţa noastră. Unii au nevoie să-şi umple timpul, iar alţii, să fie băgaţi în seamă: cerere şi ofertă. Dar ca să fii băgat în seamă trebuie să suferi; fără puţină durere nu meriţi nimic. Chiar şi aşa, a fi băgat în seamă e o nimica toată; trebuie s-o păţeşti urât de tot ca să te mai şi ţină minte. Suntem anesteziaţi, imuni, drama ne lasă rece dacă nu moare nimeni – abia atunci avem ce povesti pe mess: am fost acolo!
Actorul, în lenjerie roşie, cu voce de huligan şi multă piele la vedere, propovăduieşte binefacerile hedonismului: Bună seara… sunt Satana…! Apoi, în spirit de fair-play, îmbracă haina unui Iisus care împarte spectatorilor baloane colorate şi face reclamă unei vieţi în armonie cu universul. Revenind la stadiul de Om, el îşi pune câteva întrebări destul de grele despre toată chestiunea numită divinitate. În aproximativ o oră, spectacolul nu are un mesaj clar de transmis, dar reuşeşte să spună totuşi atât de multe. Iar, dacă aceasta a fost intr-adevăr o audiţie, atunci Toma Dănilă demonstrează că poate fi ironic, agresiv, prietenos, sensibil şi, pe scurt, interesant.
http://gingergroup.ro/2010/01/in-monolog-cu-divinitatea/
Tuesday, December 15, 2009
Thursday, December 10, 2009
god
Rubrica | Reportaj underground
O descoperire
Postat de Dana Ionescu in 07 December 2009
E miercuri seara. Mă duc la Green Hours, să văd o piesă care începe la 20.00. Tot fără să fac rezervare. Găsesc bilet şi loc în faţă, ceea ce mă bucură nespus. De obicei, de bilet fac rost greu, iar de stat, stau în nişte colţuri chinuitoare, în poziţii asemenea. Trag speranţă că, fiind mijlocul săptămânii, n-o să fie puhoi şi o să pot respira în voie. Şi am noroc. E „seara eco” şi nu se fumează. Ca atare, văd scena destul de limpede şi de aproape. Totul e sub control.
Mă instalez cu zece minute înainte de ora la care e programat spectacolul, comand o cafea şi sunt bucuroasă că în club sunt câţiva oameni. Surprinzător, nu urlă unul la altul graţie volumului civilizat la care e dată muzica. Cei mai mulţi sunt la vârsta studenţiei. Se simte o anume tihnă, de care eu personal n-am prea avut parte în drumurile prin cluburile bucureştene, în căutarea de teatru underground. De regulă, dau piept cu îmbulzeală şi muzică dată atât de tare, că nu te poţi înţelege om cu persoană decât dacă zbieri. Ceea ce înseamnă efort fizic pentru tine şi gălăgie în plus pentru ceilalţi.
Aşa că îmi văd de treabă. Aştept relaxată. Şi aştept şi aştept, până pe la 20.30. Noroc că a meritat. Dar recunosc că nu înţeleg de ce se întârzie în 99% din cazuri. Mă depăşeşte. Pentru că e vorba de „spaţii neconvenţionale”, cum convenţional sunt numite? În fine, să nu ne împiedicăm de mărunţişuri…
Actorul singur pe teritoriul lui
Începe „G.O.D”, one-man show cu Toma Dănilă, în regia lui Marcel Ţop, un spectacol mai vechi, lăudat de toată lumea, inclusiv de critici, care nu s-au dezminţit şi au făcut „observaţiile” de rigoare, mai mult sau mai puţin inteligibile. Preţ de aproape o oră, am în faţa ochilor un actor adevărat, singur pe scenă, în prezenţa căruia gândurile nu ţi-o iau razna şi nu te plictiseşti nici o clipă, un tânăr care degajă un firesc cuceritor, care nu „joacă” personajul, ci e personajul. E credibil, ceea ce înseamnă că îşi atinge scopul.
E treabă grea să fii singur pe o scenă improvizată într-un club dintr-un subsol, în faţa a câţiva spectatori care te urmăresc cuminţi, cu vizibilă plăcere (fără să vorbească la mobil „discret”, în şoaptă, fără să se foiască spre bar pentru încă o bere), să îi ţii cu ochii la tine aproape o oră şi cu urechile ciulite la un text care atacă teme vechi de când lumea şi pământul, deci riscante pentru actor şi regizor deopotrivă - spiritul timpului, cum se spunea în mileniul recent încheiat, neputinţa de a trăi altfel decât trăieşti, aspiraţia către altceva, care e departe din cauza lumii în care respiri sau mai degrabă te sufoci, reglată de societatea capitalistă, cărora li se adaugă, desigur, spleen-ul de secol XXI, lipsa orizontului şi toate cele ale omului recent, ca să folosesc o sintagmă sau, de fapt, un concept al unui filozof român care, din păcate, se ocupă mai mult de cetate şi de viaţa ei decât de propriile scrieri.
Spunând pre limba noastră cea colocvială şi clişeistică povestea unui tânăr aspirant la gloria Thaliei, personajul se spune pe sine nuanţat, dând glas amărăciunii şi râsului, omenescului şi neomenescului. E coerent cu sine şi nu falsează. Nu ştiu dacă Toma Dănilă se numără printre actorii care au trac. Pe scenă e relaxat şi firesc. E, fără îndoială, pe teritoriul lui. A fost, recunosc, o descoperire. Cea mai importantă de când mă îndeletnicesc cu această rubrică de la gazeta online. Vor mai fi şi altele, nu mă îndoiesc. Mediocritatea - ca să folosesc un eufemism - care domneşte în oferta din această zonă artistică le va ajuta, făcându-le şi mai evidente.
Fără proiecţie video nu se poate
Recunosc că după ce am văzut spectacolul am scotocit pe omniscientul Google după articole despre G.O.D. Am găsit câteva, verdictele exprimate în ele fiind în ton cu opinia mea, dar exprimate, desigur, cu zero entuziasm, cum scriu majoritatea criticilor de teatru din România, simulând în zadar detaşarea obiectivizantă, faţă de a cărei existenţa în fapt au fost şi sunt sceptice minţi mult mai luminate şi mai avizate la astfel de consideraţiuni decât mine.
Iată, aşadar, o opţiune şi un lucru bine făcut de un actor şi un regizor, Marcel Ţop. Singurul lucru care m-a surprins neplăcut - poate fi un nod în papură, dacă vreţi - a fost recursul la proiecţiile video. Din păcate, ele fac parte din reţeta producţiilor underrgound care se feresc de reţetă. Am impresia că, dacă montezi o piesă pe un text contemporan într-un club bucureştean, dar n-ai proiecţii video, nu exişti sau eşti un demodat… N-ai proiecţie, degeaba faci spectacol! Mai rău, te faci de râs! Ori e vorba despre un clişeu în sine facil şi facil exploatat, ori judecata mea e facilă, se prea poate. Dacă suntem în al doilea caz, e clar că ceva îmi scapă. Cert este însă că, aşa cum avangarda a devenit inevitabil tradiţie şi, implicit, reţetă, negându-şi astfel propria identitate şi trădându-şi limitele, în ultimii ani proiecţia video s-a transformat din mijloc inovator în tradiţie, în sensul negativ sau neutru al termenului, cum preferaţi. Abuzată în producţiile underground, s-a epuizat, ajungând să fie propriul duşman. Părerea mea! G.O.D. ar fi fost un spectacol bun şi fără această găselniţă, un fel de tic de care regizorii tineri din România nu pot scăpa. Că e cazul sau nu, ai proiecţie video. E musai.
articol aparut in revista saptamanala de teatru yorick
O descoperire
Postat de Dana Ionescu in 07 December 2009
E miercuri seara. Mă duc la Green Hours, să văd o piesă care începe la 20.00. Tot fără să fac rezervare. Găsesc bilet şi loc în faţă, ceea ce mă bucură nespus. De obicei, de bilet fac rost greu, iar de stat, stau în nişte colţuri chinuitoare, în poziţii asemenea. Trag speranţă că, fiind mijlocul săptămânii, n-o să fie puhoi şi o să pot respira în voie. Şi am noroc. E „seara eco” şi nu se fumează. Ca atare, văd scena destul de limpede şi de aproape. Totul e sub control.
Mă instalez cu zece minute înainte de ora la care e programat spectacolul, comand o cafea şi sunt bucuroasă că în club sunt câţiva oameni. Surprinzător, nu urlă unul la altul graţie volumului civilizat la care e dată muzica. Cei mai mulţi sunt la vârsta studenţiei. Se simte o anume tihnă, de care eu personal n-am prea avut parte în drumurile prin cluburile bucureştene, în căutarea de teatru underground. De regulă, dau piept cu îmbulzeală şi muzică dată atât de tare, că nu te poţi înţelege om cu persoană decât dacă zbieri. Ceea ce înseamnă efort fizic pentru tine şi gălăgie în plus pentru ceilalţi.
Aşa că îmi văd de treabă. Aştept relaxată. Şi aştept şi aştept, până pe la 20.30. Noroc că a meritat. Dar recunosc că nu înţeleg de ce se întârzie în 99% din cazuri. Mă depăşeşte. Pentru că e vorba de „spaţii neconvenţionale”, cum convenţional sunt numite? În fine, să nu ne împiedicăm de mărunţişuri…
Actorul singur pe teritoriul lui
Începe „G.O.D”, one-man show cu Toma Dănilă, în regia lui Marcel Ţop, un spectacol mai vechi, lăudat de toată lumea, inclusiv de critici, care nu s-au dezminţit şi au făcut „observaţiile” de rigoare, mai mult sau mai puţin inteligibile. Preţ de aproape o oră, am în faţa ochilor un actor adevărat, singur pe scenă, în prezenţa căruia gândurile nu ţi-o iau razna şi nu te plictiseşti nici o clipă, un tânăr care degajă un firesc cuceritor, care nu „joacă” personajul, ci e personajul. E credibil, ceea ce înseamnă că îşi atinge scopul.
E treabă grea să fii singur pe o scenă improvizată într-un club dintr-un subsol, în faţa a câţiva spectatori care te urmăresc cuminţi, cu vizibilă plăcere (fără să vorbească la mobil „discret”, în şoaptă, fără să se foiască spre bar pentru încă o bere), să îi ţii cu ochii la tine aproape o oră şi cu urechile ciulite la un text care atacă teme vechi de când lumea şi pământul, deci riscante pentru actor şi regizor deopotrivă - spiritul timpului, cum se spunea în mileniul recent încheiat, neputinţa de a trăi altfel decât trăieşti, aspiraţia către altceva, care e departe din cauza lumii în care respiri sau mai degrabă te sufoci, reglată de societatea capitalistă, cărora li se adaugă, desigur, spleen-ul de secol XXI, lipsa orizontului şi toate cele ale omului recent, ca să folosesc o sintagmă sau, de fapt, un concept al unui filozof român care, din păcate, se ocupă mai mult de cetate şi de viaţa ei decât de propriile scrieri.
Spunând pre limba noastră cea colocvială şi clişeistică povestea unui tânăr aspirant la gloria Thaliei, personajul se spune pe sine nuanţat, dând glas amărăciunii şi râsului, omenescului şi neomenescului. E coerent cu sine şi nu falsează. Nu ştiu dacă Toma Dănilă se numără printre actorii care au trac. Pe scenă e relaxat şi firesc. E, fără îndoială, pe teritoriul lui. A fost, recunosc, o descoperire. Cea mai importantă de când mă îndeletnicesc cu această rubrică de la gazeta online. Vor mai fi şi altele, nu mă îndoiesc. Mediocritatea - ca să folosesc un eufemism - care domneşte în oferta din această zonă artistică le va ajuta, făcându-le şi mai evidente.
Fără proiecţie video nu se poate
Recunosc că după ce am văzut spectacolul am scotocit pe omniscientul Google după articole despre G.O.D. Am găsit câteva, verdictele exprimate în ele fiind în ton cu opinia mea, dar exprimate, desigur, cu zero entuziasm, cum scriu majoritatea criticilor de teatru din România, simulând în zadar detaşarea obiectivizantă, faţă de a cărei existenţa în fapt au fost şi sunt sceptice minţi mult mai luminate şi mai avizate la astfel de consideraţiuni decât mine.
Iată, aşadar, o opţiune şi un lucru bine făcut de un actor şi un regizor, Marcel Ţop. Singurul lucru care m-a surprins neplăcut - poate fi un nod în papură, dacă vreţi - a fost recursul la proiecţiile video. Din păcate, ele fac parte din reţeta producţiilor underrgound care se feresc de reţetă. Am impresia că, dacă montezi o piesă pe un text contemporan într-un club bucureştean, dar n-ai proiecţii video, nu exişti sau eşti un demodat… N-ai proiecţie, degeaba faci spectacol! Mai rău, te faci de râs! Ori e vorba despre un clişeu în sine facil şi facil exploatat, ori judecata mea e facilă, se prea poate. Dacă suntem în al doilea caz, e clar că ceva îmi scapă. Cert este însă că, aşa cum avangarda a devenit inevitabil tradiţie şi, implicit, reţetă, negându-şi astfel propria identitate şi trădându-şi limitele, în ultimii ani proiecţia video s-a transformat din mijloc inovator în tradiţie, în sensul negativ sau neutru al termenului, cum preferaţi. Abuzată în producţiile underground, s-a epuizat, ajungând să fie propriul duşman. Părerea mea! G.O.D. ar fi fost un spectacol bun şi fără această găselniţă, un fel de tic de care regizorii tineri din România nu pot scăpa. Că e cazul sau nu, ai proiecţie video. E musai.
articol aparut in revista saptamanala de teatru yorick
Subscribe to:
Posts (Atom)
