"Si cu violoncelul ce facem"

cu tata:)

Teatrul Masca din Militari, singurul teatru modern din cartierele sectoriale ale Capitalei, a inaugurat o nouă sală. Activul său director, Mihai Mălaimare a numit-o - Sala Jacques Lecoq în memoria unuia dintre dascălii săi, un maestru al teatrului nonverbal. Este o sală studiou, cu gradene pentru 60 de spectatori, dotată tehnic, provocatoare pentru cei care construiesc proiecte originale. “ Și cu violoncelul ce facem ? “ de Matei Vișniec servește proiectul “ Cuvinte și gesturi “.

Scrisă în 1989 piesa s-a lansat în ’90 la televiziunea publică unde exista preocuparea pentru premiere la teatru tv. și a înregistrat de-a lungul timpului numeroase montări în teatrele institualizate. Matei Vișniec continuă prin scriitură stilul teatrului absurd, consacrat de Eugene Ionesco. Toți regizorii care s-au apropiat de acest text au căutat diverse posibilități pentru a teatraliza intențiile metaforice ale piesei. Majoritatea au căzut în plasa suprasolicitării absurdului și sensurilor metaforice, pleonastic vizualizând absurdul prin imagini absurde. Actrița Lavinia Jemna, plecată în Germania, s-a reîntors în țară ca regizoare . Propune un spectcol coerent ca idee cu o tentă ironică. Povestea celor trei personaje – Omul cu Ziarul ( Toma Dănilă ), Bătrânul cu Baston ( Gheorghe Dănilă ) și Doamna cu voal ( Tamara Crețulescu ) – ce stau inactive, comod într-o sală în așteptarea trecerii timpului și sunt deranjate de un violoncelist ( Cristian Munteanu ) care cântă insistent, Lavinia Jemna o tratează simplu ca un aspect al vieții curente, bazându-se pe harul actorilor. Regizoarea nu apelează la efecte teatrale cu intenții metaforice pentru a sublinia metafora esențială a scrierii. Omul cu violoncelul este … metafora lui Vișniec, fiind cel pentru care trecerea timpului, derularea vieții are un scop - de căutare activă a exprimării unui ideal. Pentru el, concret ar fi idealul să își perfecționeze interpretarea la violoncel. Violoncelistul a fost ales simbolic, este un om implicat în fluxul vieții care ar putea să aibă orice profesie. Alături de el , “așteaptă “ trei personaje anoste, dezinteresate de orice activitate, lipsite de preocupări constructive. Privesc la început, cu îngăduință manifestarea perseverentă a violoncelistului, încep apoi să se revolte, îi resping manifestarea pe care nu o pot înțelege, și caută metode stupide pentru a îl anihila. Îl vor alunga, în alte viziuni îl vor omorâ chiar, și le va rămâne violoncelul său. În final se va isca întrebarea lor “ Și cu violoncelul ce facem ? “. Lavinia Jemna rezolvă inspirat acest final, când doamna încearcă să folosească violoncelul și scoate un sunet strident, demonstrând încapacitatea de a urma drumul celui cu vocație. Doamna și cei doi din preajma sa arată, de fapt, că sunt incapabili pentru o existență activă.


Tratarea regizorală a urmărit exploatarea replicii și subtextului ei prin interpretarea actorilor care trăiesc situațiile în manieră realistă. Actriță fiind la bază, Lavinia Jemna le acordă colegilor distribuiți sarcina de a comunica sincer, firesc mesajul scrierii și urmărește construirea ireproșabilă a personajelor și tipologiilor ce le reprezintă. Fiecare actor creează o mică bijuterie din rolul său. Și violoncelistul Cristian Munteanu construiește un personaj, care relaționează cu cei din jur. Cristian Munteanu cântă mereu la violoncel un laitmotiv muzical și transmite intenția perfecționării interpretării sale. În pauzele ce par a fi provocate de solicitările nemulțumiților, violoncelistul își șterge discret sudoarea de pe față ivită în urma muncii sale sârguincioase. Sunt momente cu subtil sens metaforic. Prezența lui Cristian Munteanu ca violoncelist , dar și ca actor este admirabilă. Excelentă este compoziția Doamnei cu voal realizată de Tamara Crețulescu. Doamna cu voal este în spectacol o bătrânică elegantă ce poartă o pălăriie cu voaletă și prin interpretarea Tamarei Crețulescu, minuțios concepută, devine un simlol topologic al categoriei celor cu pretenția că sunt atoateștiutori, dar sunt găunoși interior, egoiști, inapți de orice activitate, dezinteresați de cei din jur. Tamara Crețulescu reușește performanța de a marca ironic un personaj des întâlnit în viața de zi cu zi. Pe aceiași linie își impune rolul și tânărul actor Toma Dănilă în Omul cu Ziarul , cel atras de ziare mondene, un reprezentant al tinerei generații inactive, dar cu pretenții. Deosebit este și Gheorghe Dănilă în Bătrânul cu Baston. Actorul definește personajul ca un bătrân cu pretenții de eleganță și autoritate, purtând papion, dar lipsit de o judecată logică în perceperea lumii din jur. Gheorghe Dănilă subliniază îngânfarea individului inactiv și mereu revoltat de orice situație.

Fără clișee metaforice forțate teatral, lăsând replica să comunice, spectacolul decurge cu tensiune și accente ironice, amuză, dar și avertizează asupra ridicolului celor inactivi și comozi în viață, însă revoltați împotriva celor ce trăiesc cu un scop precis de activitate. Este un spectacol susținut de actori, dezvăluind substanța textului prin ireproșabila interpretare a cuvântului autorului, ne sufocat de artificii regizorale inutile aplicate în numele absurdului, dar și a “actualizării” impuse aiurea fără cunoașterea profundă a realității societății.

Publicat de Ileana Lucaciu la 15:41 0 comentarii
miercuri, 2 februarie 2011

norvi

2011

luna in camp

Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.
Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
In ochii tai cu luna mă rasfrang
... si ai putea, uitand, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng.

crow in bruges

vitamine

unidrama 2010

http://letapopescu.wordpress.com

În perioada 18-24 octombrie 2010, a avut loc la Teatrul 74 a cincea ediţie a festivalului Unidrama, festival ce are în program doar piese de teatru cu un singur personaj. Deşi nu am promovat acest eveniment (vinovat se face leptopul, nu eu!), am reuşit să ajung în weekend la Mureş şi să văd două spectacole lectură şi două spectacole de sală, să cunosc echipa de la 74, să aflu mai multe despre super proiectul european de Practică Teatrală, să fac un interviu cu Vlad Lipovanu, coordonatorul revistei Lectura ce şi-a lansat numărul 2 în cadrul festivalului, să mai schimb nişte vorbe şi să o cunosc pe Joi, pisica Oanei Hodade. Treburi serioase!
Tâlharul bun la suflet, de Conor McPherson, spectacolul lectură cu Marius Turdeanu, a fost plăcut. Ăsta-i cuvântul. Era cald, mirosea a sobă, iar canapelele (atât de confortabile!) erau îndreptate spre o măsuţă la care Marius, cu o ţigară aprinsă şi cu berea lângă, citea povestea unui om care vrea să facă şi el pe cineva fericit. Un tâlhar care după o scenă brutală în care are loc şi o crimă, fuge cu văduva mortului şi cu fiica acestuia. Nu prea se poate să nu-ţi placă faptul că el se gândeşte în tot acest timp la Greta, femeia care nu iubeşte pe nimeni dar pe care o iubesc mai mulţi şi nu ai cum să rămâi insensibil la lumina ce bate în oglinda retrovizoare şi la respiraţia copilului pe care el o simte şi o aude din spate. Nu ai cum pentru că el e golan. Şi e şi sensibil. Şi eu sunt fată. Şi-mi plac bărbaţii… şi îmi place şi Marius Turdeanu care m-a bucurat cu o poveste simplă, spusă bine, care mi-a amintit că cică omu’ are suflet.
Vieţaşii, spectacol regizat de Cătălin Chirilă după Vieţaşii de pe Rahova de Eugen Istodor, e un spectacol în care Ciprian Mistreanu ne pune faţă în faţă cu patru criminali cunoscuţi ai României: A.E. , Czampar, Dumitru Marcel şi Lipoveanu. Fiecare cu crima sau crimele lui, cu vinovăţia sau nonşalanţa lui, cu regrete, speranţe, minciuni, revelaţii etc. Un spectacol greu, în care Ciprian, timp de o oră şi un pic a trebuit să ne ţină pe loc cu patru poveşti diferite. Uneori i-a ieşit, alteori nu. Pe mine cel puţin m-a mai scăpat, dar am rămas curioasă, înfiptă în scaun. Ciprian Mistreanu, pe care l-am mai văzut în Autostrada de la Braşov, e un actor care are o naturaleţe de-mi place mie foarte mult (am mai scris despre asta după ce l-am văzut la Gală), dar acum s-a folosit de ea prea puţin pentru sufletul meu. Cert e că mă cam pune să-l urmăresc şi am cam s-o fac.


Sâmbătă am ascultat-o pe Oana Hodade, în spectacolul lectură Călătorie la Buenos Aires de Amanita Muskaria. Hmm… textul ăsta trebuie să fie spectacol fără de lectură şi trebuie să fie cu Oana! La început am fost foarte atentă la povestea acelei foste profesoare care se luptă cu boala Alzheimer, dar pe parcurs m-am pierdut pentru că mi-o imaginam pe Oana Hodade într-o sală studio, vibrândă, energică şi dătătoare de sentimente. Oana e tare faină. Şi da, îi fac reclamă! Şi nu pentru că mi-a dat o pernă pe care să dorm; că una peste alta, nu m-a băgat în seamă tot weekendul. Ar trebui să zic de rău. Da’ nu! Eu, om amator şi bun la suflet vă spun că Hodade are ceva. Şi asta am văzut eu acolo când ea citea la aceeaşi masă şi eu stăteam pe aceleaşi canapele confortabile din Teatrul 74. Las’ că termin eu facultatea!

După fanteziile cu Oana Hodade, am urcat în sala cea neagră cu 74 de scaune, la spectacolul G.O.D. , după texte de Eric Bogosian, regia Marcel Ţop, scenografia Anca Cernea. Restul i-a aparţinut lui Toma Dănila. A fost un show. Sau, aşa cum s-a auzit după, un spectacol cu coaie. Citez din gura lumii, “Aşa cum trebuie să fie!”. Mie, acest gen de spectacol nu-mi este foarte apropiat. Dar pot să apreciez puterea pe care o are şi impactul lui asupra publicului. Textele lui Eric Bogosian în general au un mare succes şi tot în general ele nu se prea lipesc de mine. Interpretrea lui Toma însă a reuşit să mă distreze. Stilul lui Marcel Ţop de a duce lucrurile până la capăt e iarăşi un lucru care mă face să recomand acest spectacol, producţie Green Hours. Prin urmare, dacă vreţi un spectacol despre timp, despre relaţia noastră cu Doamne-Doamne, despre condiţia artistului, despre anarhie, catharsis şi putere, care să vă şi amuze, go for G.O.D.!