god

Rubrica | Reportaj underground
O descoperire

Postat de Dana Ionescu in 07 December 2009

E miercuri seara. Mă duc la Green Hours, să văd o piesă care începe la 20.00. Tot fără să fac rezervare. Găsesc bilet şi loc în faţă, ceea ce mă bucură nespus. De obicei, de bilet fac rost greu, iar de stat, stau în nişte colţuri chinuitoare, în poziţii asemenea. Trag speranţă că, fiind mijlocul săptămânii, n-o să fie puhoi şi o să pot respira în voie. Şi am noroc. E „seara eco” şi nu se fumează. Ca atare, văd scena destul de limpede şi de aproape. Totul e sub control.

Mă instalez cu zece minute înainte de ora la care e programat spectacolul, comand o cafea şi sunt bucuroasă că în club sunt câţiva oameni. Surprinzător, nu urlă unul la altul graţie volumului civilizat la care e dată muzica. Cei mai mulţi sunt la vârsta studenţiei. Se simte o anume tihnă, de care eu personal n-am prea avut parte în drumurile prin cluburile bucureştene, în căutarea de teatru underground. De regulă, dau piept cu îmbulzeală şi muzică dată atât de tare, că nu te poţi înţelege om cu persoană decât dacă zbieri. Ceea ce înseamnă efort fizic pentru tine şi gălăgie în plus pentru ceilalţi.

Aşa că îmi văd de treabă. Aştept relaxată. Şi aştept şi aştept, până pe la 20.30. Noroc că a meritat. Dar recunosc că nu înţeleg de ce se întârzie în 99% din cazuri. Mă depăşeşte. Pentru că e vorba de „spaţii neconvenţionale”, cum convenţional sunt numite? În fine, să nu ne împiedicăm de mărunţişuri…

Actorul singur pe teritoriul lui

Începe „G.O.D”, one-man show cu Toma Dănilă, în regia lui Marcel Ţop, un spectacol mai vechi, lăudat de toată lumea, inclusiv de critici, care nu s-au dezminţit şi au făcut „observaţiile” de rigoare, mai mult sau mai puţin inteligibile. Preţ de aproape o oră, am în faţa ochilor un actor adevărat, singur pe scenă, în prezenţa căruia gândurile nu ţi-o iau razna şi nu te plictiseşti nici o clipă, un tânăr care degajă un firesc cuceritor, care nu „joacă” personajul, ci e personajul. E credibil, ceea ce înseamnă că îşi atinge scopul.

E treabă grea să fii singur pe o scenă improvizată într-un club dintr-un subsol, în faţa a câţiva spectatori care te urmăresc cuminţi, cu vizibilă plăcere (fără să vorbească la mobil „discret”, în şoaptă, fără să se foiască spre bar pentru încă o bere), să îi ţii cu ochii la tine aproape o oră şi cu urechile ciulite la un text care atacă teme vechi de când lumea şi pământul, deci riscante pentru actor şi regizor deopotrivă - spiritul timpului, cum se spunea în mileniul recent încheiat, neputinţa de a trăi altfel decât trăieşti, aspiraţia către altceva, care e departe din cauza lumii în care respiri sau mai degrabă te sufoci, reglată de societatea capitalistă, cărora li se adaugă, desigur, spleen-ul de secol XXI, lipsa orizontului şi toate cele ale omului recent, ca să folosesc o sintagmă sau, de fapt, un concept al unui filozof român care, din păcate, se ocupă mai mult de cetate şi de viaţa ei decât de propriile scrieri.

Spunând pre limba noastră cea colocvială şi clişeistică povestea unui tânăr aspirant la gloria Thaliei, personajul se spune pe sine nuanţat, dând glas amărăciunii şi râsului, omenescului şi neomenescului. E coerent cu sine şi nu falsează. Nu ştiu dacă Toma Dănilă se numără printre actorii care au trac. Pe scenă e relaxat şi firesc. E, fără îndoială, pe teritoriul lui. A fost, recunosc, o descoperire. Cea mai importantă de când mă îndeletnicesc cu această rubrică de la gazeta online. Vor mai fi şi altele, nu mă îndoiesc. Mediocritatea - ca să folosesc un eufemism - care domneşte în oferta din această zonă artistică le va ajuta, făcându-le şi mai evidente.

Fără proiecţie video nu se poate

Recunosc că după ce am văzut spectacolul am scotocit pe omniscientul Google după articole despre G.O.D. Am găsit câteva, verdictele exprimate în ele fiind în ton cu opinia mea, dar exprimate, desigur, cu zero entuziasm, cum scriu majoritatea criticilor de teatru din România, simulând în zadar detaşarea obiectivizantă, faţă de a cărei existenţa în fapt au fost şi sunt sceptice minţi mult mai luminate şi mai avizate la astfel de consideraţiuni decât mine.

Iată, aşadar, o opţiune şi un lucru bine făcut de un actor şi un regizor, Marcel Ţop. Singurul lucru care m-a surprins neplăcut - poate fi un nod în papură, dacă vreţi - a fost recursul la proiecţiile video. Din păcate, ele fac parte din reţeta producţiilor underrgound care se feresc de reţetă. Am impresia că, dacă montezi o piesă pe un text contemporan într-un club bucureştean, dar n-ai proiecţii video, nu exişti sau eşti un demodat… N-ai proiecţie, degeaba faci spectacol! Mai rău, te faci de râs! Ori e vorba despre un clişeu în sine facil şi facil exploatat, ori judecata mea e facilă, se prea poate. Dacă suntem în al doilea caz, e clar că ceva îmi scapă. Cert este însă că, aşa cum avangarda a devenit inevitabil tradiţie şi, implicit, reţetă, negându-şi astfel propria identitate şi trădându-şi limitele, în ultimii ani proiecţia video s-a transformat din mijloc inovator în tradiţie, în sensul negativ sau neutru al termenului, cum preferaţi. Abuzată în producţiile underground, s-a epuizat, ajungând să fie propriul duşman. Părerea mea! G.O.D. ar fi fost un spectacol bun şi fără această găselniţă, un fel de tic de care regizorii tineri din România nu pot scăpa. Că e cazul sau nu, ai proiecţie video. E musai.

articol aparut in revista saptamanala de teatru yorick

sfarsit

suntem ca niste trandafiri ce nu s au obosit niciodata sa infloreasca atunci cand ar fi trebuit sa infloreasca si e ca si cum soarelui i s ar fi facut scarba de atata asteptare

CHARLES BUKOWSKI
traducerea toma danila

INCEPE SCOALA

”Cred ca paralizia indivizilor e cea mai mare tara a capitalismului. Intregul nostru sistem educational sufera din cauza acestei tare. Elevului ii este insuflata o atitudine competitiva exagerata, el e invatat, ca pregatire pentru viitoarea cariera, sa glorifice reusita materiala”;
-”E pur si simplu un miracol faptul ca metodele moderne de instruire nu au sugrumat inca de tot sfanta curiozitate a intrebarilor; pentru ca planta asta plapanda si delicata, pe langa incurajari, are nevoie in principal de libertate; fara ea, se ofileste si moare negresit”;
-”Invatamantul ar trebui astfel conceput incat ceea ce ofera sa fie perceput ca un dar nepretuit si nu ca o datorie apasatoare”;
-”Scopul educatiei ar trebui sa fie pregatirea unor oameni care sa actioneze si sa gandeasca independent si care, in acelasi timp, sa vada in slujirea comunitatii realizarea suprema a vietii lor”;
-”Scoala ar trebui sa-si propuna obiectivul ca tanarul care pleaca de acolo sa aiba o personalitate armonioasa, nu sa fie un specialist”;
-”Dupa mine, cel mai rau lucru intr-o scoala pare sa fie in principal aplicarea metodelor bazate pe frica, forta si autoritate artificiala. Un astfel de tratament distruge sentimentele autentice, sinceritatea si increderea elevului”;
-”In materie de fizica, primele lectii ar trebui sa nu contina decat ceea ce e experimental si interesat de vazut”;
-”Majoritatea profesorilor isi pierd vremea punand intrebari care urmarsc sa dezvaluie ce nu stie elevul, in vreme ce adevarata arta a examinarii consta in a afla ce stie de fapt elevul sau ce poate sa stie”;
-”Nu e foarte important ca cineva sa invete date. Pentru asta n-are nevoie de facultate. Le poate afla din carti. Importanta unei educatii intr-o facultate de arte liberale nu consta in invatarea multor date, ci in antrenarea mintii pentru a cunoaste ce nu se poate afla dintr-un manual”;
-”Prin liberatate academica inteleg dreptul de a cauta adevarul, de a publica ceea ce consideri ca este adevarat. Dreptul acesta atrage dupa sine si o datorie: nu trebuie sa ascunzi nimic din ce ai recunoscut ca e adevarat. Este evident ca orice ingradire a liberatatii academice urmareste sa limiteze raspandirea cunoasterii in randul oamenilor, impiedicand astfel judecata si actiunea radicala”;
-”Nu privi niciodata invatatura ca pe o datorie, ci cape un prilej de invidiat de a cunoaste frumusetea eliberatoare a intelectului, pentru propria ta incantare si spre folosul comunitatii careia ii va apartine munca ta de mai tarziu”;
-”Arta suprema a profesorului este de a trezi bucuria exprimarii creatoare si bucuria cunoasterii”.

(”Albert Einstein - Cuvinte memorabile”, culese si adnotate de Alice Calaprice, Ed Humanitas, 2005)

THE KING

pov

magnific

INGLORIOUS BASTERDS

...e de departe cel mai prost film al lui Tarantino